I came here to rescue you from him

Trilogia Rambo tocmai a devenit un termen nepotrivit pentru filmele din serie odata cu ultima rasuflare a lui Stallone ca actor in Rambo 4, numit, simplu, Rambo. Probabil pentru ca nu au avut niciodata niste titluri foarte reusite. Decat poate primul, first blood era emblematic pentru ce se intampla acolo, dar apoi First Blood part II ? Asta e ca gluma cu The One II (imi amintesc cand gluma asta era actuala...). Si apoi au zis ca mai bine nu si au bagat Rambo III.

Le-am revazut azi pe toate trei si nu stiu daca as putea aprecia filmele astea dincolo de nostalgia aferenta, pentru ca le vedeam in loop cand eram mic. Dar, pentru inceput, la rece asa, primul Rambo nu are nici o legatura cu restul Rambo-urilor, ceea ce este un pic stupid dar este si parte din ceea ce da farmec seriei. In primul el era un soldat amarat intors din Vietnam, singurul ramas dintr-un grup de elita, ajuns intr-un orasel in care America tocmai l-a mestecat si l-a scuipat. Si daca ignori ultimele 5 minute din film in care Stallone tine sa ne explice exact care e drama lui, e foarte ok. Sunt perfect constient ca e stupid sa gandesti asa fata de Rambo, dar chestiile astea mi-au sarit in ochi acum, vazandu-le din nou pentru prima oara dupa vreo 8 ani. Nu asta ar trebui cautat la Rambo, ci ce a starnit si marcat o generatie intreaga si cum a pornit intregul cult si siroiul de filme la a caror nastere a contribuit serios. In ansamblu, continuand un pic pe gandirea la fel de la rece si de inutila, il gasim pe John J. Rambo ca o victima a circumstantelor. Intors dintr-un razboi care nu era al lui, ajuns intr-o tara care nu-l voia, apoi determinat sa faca o misiune de ochii lumii in Vietnam unde trebuie sa recupereze niste prizonieri de razboi pe care America nu-i voia, apoi nevoit sa-l salveze pe colonelul lui naiv, care tine sa evoce de fiecare data capacitatile mistice ale lui Rambo, in ciuda faptului ca l-am vazut in deplina-i glorie in filmele precedente, in ceea ce e filmul aberant-propagandist fatis al seriei, Rambo III. Colonelul asta al lui e ca pustiul de 14 ani care are un prieten mare si solid care poate sa-i bata pe ceilalti copii drept care se da mare cu el. E ceea ce da aerul de puerilitate seriei, genul de naivitate care il au copiii cand se joaca cu soldatei, parte signifianta a nasterii cultului Rambo.

Seria este un pic tampitica (e ca atunci cand spui cuiva ca e prostut, zice tampenii, da' tu i-o spui cu duiosie) pentru ca dupa primul Rambo (bazat pe o carte), care voia sa spuna ceva despre soldatul american renegat de societatea americana la sfarsitul erei Vietnam, s-au trezit ca vor sa-i faca un sequel. Dar deocamdata nu era nici un razboi, deci ce ne facem. Il aruncam pe Rambo intr-o misiune tot in Vietnam, unde de data asta are o jungla intreaga la dispozitie sa-si etaleze talentele. Si in ciuda premizei lipsita de orice sensibilitate sau inteligenta, e un film de actiune excelent. Poate chiar filmUL de actiune. E cel de la care a pornit faima Rambo, cel care a definit seria si a conturat personajul Rambo in peisajul cinematografic care simtea nevoia de un urias action hero. Si e si cel care-l surprinde pe Rambo in unica ipostaza romantica din intreaga serie, bineinteles, in urmatoarele zece secunde, domnisoara fiind masacrata de rusii nenorociti, si odata cu ea, orice speranta ca Rambo va face sex. Trei ani dupa First Blood, aceleasi greseli, filmul incepe greu, ca apoi sa demareze in tromba si la sfarsit, dar sfarsit sfarsit, mai mai ca-ti tii respiratia sa vezi daca se autodistruge sau nu, ei bine, nu trebuie sa-ti tii respiratia foarte mult pentru ca si Rambo 2 te serveste, negresit, cu un minut inainte sa inceapa sa curga genericul pe ecran, cu verbalizarea a tot ce nu trebuia verbalizat in filmul ala.

Si cum un nou razboi a rasarit, hop si Rambo in Afghanistan. Rambo III e complet nerusinat, basca, la sfarsit zice, incredibil, "This movie is dedicated to the gallant people of Afghanistan". Deci da, americanii dau arme afghanilor deci li-l dau si pe Rambo sa se bata cu rusii rai, in filmul teribil de redundant al trilogiei si ultimul pana acum cateva saptamani. In maldarul de tampenii (fara duiosie) din care e compus filmul asta, exista doua lucruri mari si late care m-au marcat pe mine in copilarie si pe care le asteptam inca de cand mi-am pus in gand sa revad trilogia. Momentul in care Rambo, ultimul barbat de felul lui, isi cauterizeaza rana ramasa dupa ce si-a scos sageata din rinichi cu degetul punand praf de pusca acolo si dandu-i foc. Nimic nu se compara cu cadrul general in care-l vedem pe el in genunchi in pestera scuipand foc pe-o parte si alta a ranii. Si al doilea este stand off-ul dintre tancul in care era el si elicopterul in care era conducatorul rusilor de acolo, se ciocnesc intr-o explozie care s-a inpamantenit in mintea mea de copil de 8 ani.

Incep astfel o serie de demitizari sau reconstruiri a filmelor pe care le-am vazut de foarte mult timp si care mi-au placut enorm, de la Universal Soldier care era unul din putinele VHS-uri pe care le aveam la Neverending Story care sade in continuare acolo la mine in calculator. Dar uite ca mi-am facut curaj. Ce inseamna Rambo pentru mine n-ar putea fi niciodata distrus nici de rationamentele pe care le pot conjura acum - si la ale caror capete se afla concluzii deloc flatante pentru saracul John J - si nici de proamericanismul trambitat obscen in ultimul film al seriei, pentru ca toate defectele ii palesc in fata efectului pe care l-a avut asupra mea atunci. Si mi se pare ca nimic altceva nu mai conteaza.

keywords #4

Tocmai mi-am dat seama ca eu am implinit un an de blog si am ignorat complet. Ce-i drept, n-a fost unu' intreg, da' totusi, n-am sarbatorit. Dar acum este that time of the year, keywords. Si ma gandesc ca am fost cam rau in trecut sa le scriu pur si simplu pentru ca oamenii care cauta in continuare pe google chestiile respective vor ajunge aici si vor da peste unu care face misto de ei, ceea ce e urat din partea mea. Drept care o sa-i ajut.

m-a futut (bine, si ce sa faca google in privinta asta? Eu nu stiu ce sa zic. Imi pare rau?)

penis (penisul nu se gaseste pe google ci...)

oameni cu pula mica (nici astia nu stiu daca se paradeaza pe google, nu stiu daca era ceva ca sa mai ridice respectu' de sine, da' a ajuns la "sunt roman baga-mi-as pula" deci tot pe la frustrari pe-acolo)

vreau sa vad o pizda goala (asa, goala, pe blog n-am)

are cineva subtitrare la colour me kubrick (nu)

ce inseamna numele de rebeca in engleza (numele de rebeca in engleza inseamna ca nu stii engleza, poate daca ai incerca rebecca?...)

cine l-a omorat pe kennedy (e, cacat, acum, americanii incearca s-o dibuiasca p-asta de 45 de ani si tu crezi ca dai search pe google si gata?)

sky high cnub (club, nu cnub)

transportu (cat de vag e termenul asta, nici macar nu e transportul, cineva doar voia sa afle lucruri despre transport asa, in general, ei bine a aflat ceva despre transport)

porumbei / porumbei pierduti / porumbei voiajori (7 oameni au cautat porumbei pe blogul meu. Eu nu-mi amintesc sa fi scris vreodata cuvantul porumbei aici, dar nu stiu ce sa zic, oricum porumbeii aia care-au fugit nu cred c-au fugit pe google iar aia voiajori cu atat mai putin, dar cum am zis ca voi fi din cale-afara binevoitor azi uite: www.porumbei.ro, sunt acolo toti porumbeii, si-aia pierduti si aia voiajori)

Le Fatcat

Astia ne suntem. O sa mai vina si altele

the news

Am pus in blogroll link la liternet. Unde-mi vor aparea texte. Inca nu stiu cat de des.

Mai pun un Scott Walker, de pe The Drift, asta din 2006. Nu-i melodia mea preferata de pe album, nu-i nici cea mai dezbracata, da' melodia mea n-am gasit-o pe skreemr. Si mare gaselnita skreemr asta, voi incepe sa pun muzica de-acum pe blog.

	Scott Walker - Cossacks Are
	Found at skreemr.com

Scott Walker - 30 century man

Se pare ca apar din ce in ce mai multe documentare despre figurile emblematice sau enigmatice sau ambele in aceeasi masura din domeniul muzicii... nu mainstream, sa zicem. Si ma refer la documentare indie, nu la alea pe care le face Scorsese. A fost ala despre Roky Erickson care mi-a starnit un val de ura, The Devil And Daniel Johnston, ar intra aici oarecum si Joe Strummer: The Future Is Unwritten care este la fel de frumos si asta despre care scriu acum. Un documentar despre un cantaret infinit de influent care a plecat dintr-un punct de pseudocrooner/MOR in anii 60 si a ajuns la ce se poate auzi in trailerul pe care l-am pus - care nu e trailerul oficial pentru ca trailerul oficial imi pare ca e menit sa bage lumea in sala de cinema si da o imagine falsa a documentarului. Albumele lui din epoca aia de la Scott la Scott 4 sunt toate foarte frumoase si uneori mi se pare ireal ca o persoana poate scoate pe gura niste sunete atat de grave si gratioase in acelasi timp. Te ia si te poarta departe o melodie de-a lui Scott Walker, atat una din anii 60 cat si, sau poate mai ales, una de acum, intr-o perioada in care isi dezbraca melodiile de tot pana ajunge la ceea ce-i suna lui a emotie pura (raspunde la intrebarea/verdictul "these aren't songs anymore" in clipulet). Mie mi se pare ca suna spre Stockhausen acum, dar diametral opus, daca Stockhausen era cat se poate de matematic, Scott Walker ar fi romanticul dintre cei doi.

Documentarele despre indivizi de genul asta ar trebui facute numai la modul asta, cu un urias respect si admiratie stavilita si atunci e o placere sa le vezi. Nu cum era nenorocirea de You're Gonna Miss Me.

Un fragment dintr-o melodie scrisa de el pentru Ute Lemper

On the outside
grows the furside
on the inside
grows the skinside
so the furside
is the outside
and the skinside
is the inside
oneside likes the
skinside inside
and the furside
on the outside
others like the
skinside outside
and the furside
on the inside
if you turn the
skinside inside
thinking you will
side with that
side then the
softside fursides
inside which
some argue is
the wrong side
if you turn the
furside outside
as you say it
grows on that side
then your outsides
next to skinside
which becomforts
not the right side

	Scott Walker - The World's Strongest Man
	Found at skreemr.com

Mon Tati

L-am scris pentru dilema veche in noiembrie 2005 si cred ca e articolul meu care-mi place cel mai mult

”J'avoue que je suis assez satisfait de voir – comme un peintre avec ses toiles –, trente ans après, une autre génération aller voir Jour de fête et rire, de la voir découvrir un Play Time, encore que les gens ne soient pas encore complètement pris par ce genre de films.” Aşa spunea Jacques Tati în unul dintre ultimele lui interviuri, cu ocazia reeditării ultimului său film, Parade. Regizorul care se declara un om simplu şi anti-intelectual convins a ajuns, paradoxal, să fie subiectul unor ample şi foarte intelectuale examinări critice. Şi asta e cu atît mai impresionant cu cît a făcut doar o şcoală de arte şi meserii, a jucat rugby şi a făcut sketch-uri pentru teatru de revistă pe care le-a adaptat ulterior pentru cinema; apoi a izbucnit războiul şi a fost recrutat în armată de unde a dezertat după doar cateva luni, ceea ce nu e deloc surprinzător dacă te gîndeşti la omul pe care-l intuieşti în spatele filmelor lui. Filme care s-au văzut de curînd cu ocazia integralei Tati din cadrul Sărbatorii Filmului Francez: trei scurtmetraje şi şase lungmetraje, ceea ce e infim pentru amprenta lasată de el asupra cinematografiei.

L'École des facteurs (1947) e un fel de pilot de 20 de minute pentru primul lui lungmetraj. În Jour de fête (1949) un sat monoton şi adormit e vizitat de bîlciul plin de culori care explodează în piaţa centrală şi revitalizează satul. Incidental, pe-acolo e şi un cinema care arată metodele rapide şi americane de distribuţie a scrisorilor (ce includ elicoptere, avioane, paraşute şi alte chestii ale armatei), aşa că toată lumea îl tachinează pe François (poştasul) şi bicicleta lui. El ia masuri. Rapidité! Lansat întîi în alb-negru, filmul a fost ulterior restaurat la varianta color (concepută de Tati iniţial) de Sophie Tatischeff, fiica regizorului, care s-a ocupat şi de celelalte recondiţionări. Jour de fête are o energie teribilă, agitaţie continuă, exact atmosfera de bîlci, dar Tati era la debut (şi ce subiect ideal pentru asta!), entuziast şi euforic. François e un copil mic care se joacă, iar noi stăm şi ne uităm la el cum se desfăşoară, cu zambetul pe buze. El nu e la fel de bine definit ca Monsieur Hulot, eroul următoarelor patru filme ale lui, dar cui ii pasă?

În 1953 în Les Vacances de Monsieur Hulot, îl vedem prima oară pe Hulot, care pare a fi personajul maturizării lui Tati – un gentleman umil şi naiv, cu un aspect absolut inedit, devenit la fel de emblematic pentru istoria cinemaului ca şi Charlot-ul lui Chaplin: şosete multicolore, pantaloni mereu prea scurţi, pardesiu, o umbrelă folosită în general la declanşarea haosului şi, prima oară conform utilizării tradiţionale abia în ultimul film al personajului – Trafic. În Les Vacances… pleacă în concediu undeva la malul mării, unde, în ciuda faptului că el îşi savurează vacanţa, dezlănţuie... o nelinişte generală – ca să nu spun debandadă – şi strică distracţia celorlalţi. Toate obiectele din jur par să se extazieze în simpla lui prezenţă: vopseaua fuge, carpeta din piele de vulpe i se lipeşte de pantof, artificiile explodează, bărcile vorbesc şi multe altele. Filmul în sine este vacanţă, relaxare şi rîsete alături de M. Hulot. La sfîrşit pleacă, la fel ca în absolut toate filmele lui. Niciodată nu ştim unde. Dar pleacă. E în continuă mişcare.

Mon oncle (1958) nu mai e relaxare. Pentru că aici critică. Dă de pămînt cu familiile din suburbii (dar face asta fără să se agite cîtuşi de puţin, doar amuzîndu-se, ceea ce-l face şi mai dur), cu gospodinele superficiale dotate cu gadget-urile high-tech tîmpite şi inutile, doar ca să fie la modă. La un moment dat musafirii zic ”totul e atît de spaţios”, iar ea ”ăsta e viitorul” (dialog reprodus în măsura în care memoria îmi permite). Pe de altă parte, Hulot e la fel de vesel-fericit ca întotdeauna, acum în rol de unchi cu un simţ al umorului dezvoltat (trăsătură ce îi lipseşte cu desăvîrşire cumnatului său), care-şi învaţă nepotul la lucruri de o moralitate discutabilă.

Trece prin film foarte calm, apoi pleacă din nou, de data asta cu avionul, şi ajunge în Play Time (1967), într-un fel de Paris futuristic, de fapt Tativille, un oraş din sticlă şi beton. După Mon Oncle care a primit un Oscar, Tati a fost destul de puternic finanţat (Tativille-ul a fost construit în 7 luni, de vreo 100 de muncitori), aşa că a făcut filmul exact cum a vrut el. Farmecul constă în faptul că în fiecare cadru se întîmplă o mie de lucruri, trebuie doar să fii foarte atent şi observi că tot timpul cineva face cîte ceva, de cele mai multe ori undeva în plan secund. E aproape imposibil să prinzi totul. Mişcările au o coregrafie incredibilă, iar dacă la început filmul era dominat de clădirile uriaşe si de arhitectura contemporană (destul de dispreţuită, arătată în deplina-i nefuncţionalitate), la sfîrşit atmosfera este una absolut caldă şi umană, clădirile mamut au dispărut, rămînînd doar oamenii. Finalul e o imagine incredibil de claustrofobică, cu multe maşini care se învîrt aparent fără ieşire într-un sens giratoriu. De-a dreptul înfricoşător. Deşi incontestabil capodopera lui, n-a fost deloc bine primit de public (şi nici de majoritatea criticii) şi l-a ruinat; acest eşec a făcut mult mai dificilă găsirea finanţării pentru viitoarele proiecte Tati.

În Trafic (1971), următorul lui film, sînt numai maşini. În ultimul film cu M. Hulot, el trebuie să ducă o maşină din Paris la Amsterdam, pentru o expoziţie auto. Drumul e, evident, presărat cu diverse întîmplări şi accidente. De fapt toate accidentele posibile şi imaginabile. În stilul Les Vacances…, este relaxat şi relaxant, reliefînd ocazional diversele obiceiuri stranii pe care şoferii şi le permit în intimitatea automobilelor proprii. E un film pur şi simplu vesel de la început pînă la sfîrşitul în care Hulot pleacă sub aceeaşi umbrelă cu o anumită domnişoară, cam cea mai tandră ipostază în care e imortalizat el.

Şi, nedorit de repede, ajungem la Parade (1974), ultimul lui film, care aparent nu are legătură cu nimic din ce-a facut înainte. E un spectacol. Un spectacol de circ. Un colaj foarte bine făcut al tuturor glumiţelor din toate filmele lui (asta nu înseamnă că au fost reciclate), dar atmosfera este foarte apăsătoare. În ciuda umorului, mi s-a părut îngrozitor de trist. Tati e deja bătrîn aici. Acum, nu ştiu dacă e doar pentru că circul în sine e trist, dar pare un ”la revedere” morbid spus în aşa fel încît să nu ingrijoreze pe nimeni, o adunare familială la care un om muribund face poante pentru a detensiona situaţia, dacă vreţi, pentru a o face mai uşoara. Sfîrşitul? La final rămîne o scenă dureros de goală. Tati a mai făcut un film după Parade, Forza Bastia!, scurtmetraj recuperat relativ recent, început de fapt de el şi finisat de fiica lui. După care s-a terminat. Voilà…

i'm so tired

13 zile. Atat a durat. 13 zile am ascultat zi si noapte beatles si eram in oras gandindu-ma ca as vrea sa ma duc acasa sa ascult beatles. Si era o activitate suficienta in sine, puteam sa stau doar in fata calculatorului si sa ascult beatles. Dar gata. Am trecut pe tampenii mai heavy. Aparent asa se manifesta pasiunile pentru beatles, mai cunosc doua persoane care sunt lovite periodic din plin in plina figura de o nevoie viscerala de a asculta continuu beatles. Ceea ce mi se pare frumos. Si ce zile cu beatles... Mai voiam sa scriu si alte lucruri, dar beatles pare suficient.

then you can start to make it better

Revenind:

Broken Flowers - Foarte frumos, foarte linistit, foarte Bill Murray in acest secol 21. El a avut o evolutie foarte draguta asa, de la Ghostbusturile si comediile proprii perioadei respective la indie-uri gen Lost in Translation, Life Aquatic si asta al lui Jarmusch. Despre trecut despre drumuri luate si despre drumuri pierdute.

Arlington Road - E unul din filmele pe care le-am vazut mai de mult cand eram mic si mi-a placut foarte mult si am zis sa-l revizitez sa vad ce-i cu el. Slava domnului ca-i asa bun cum ma asteptam, cu Neverending Story stau in continuare de vreo 3 luni in calculator si nu reusesc sa-mi fac curaj sa-l vad ca poate totusi... nu e bine. Povestea, despre teroristul din suburbia americana linistita, intr-o perioada in care americanii nu erau asa paranoizati ('99), nu e cine stie ce, e oaresicum banala. Da' domnu clipangiu Mark Pellington reuseste sa speculeze la maxim fiecare moment de tensiune si fiecare moment de suspans, ti le serveste pe toate, cu Tim Robbins si Jeff Bridges in fata la intensitate maxima, nu conteaza exact ce se intampla acolo da' reuseste sa te agite domnul regizor cu cea mai mica ocazie, ai impresia ca in orice moment o sa-ti cada cerul in cap, si-ti cade de nu stiu cate ori in filmul asta, cu muzica proprie evenimentului.

Wristcutters: A Love Story - Indie at its best. Patrick Fugit (venit de prin Almost Famous) se sinucide si afla ce e in lumea de dincolo, in lumea de dincolo a sinucigasilor that is, unde totul e la fel, doar ca un pic mai rau. Un pseudoroad movie spre people in charge in taramul sinucigasilor si spre iubita proaspat aterizata a lui Fugit absolut savuros.

Mean Streets - Prima colaborare dintre De Niro si Scorsese s-a terminat pentru mine dupa vreo 20 de minute pentru ca a trebuit sa fac altceva. Dar din ce-am vazut, Scorsese scrie destul de bine (nu stiu daca am vazut alt film scris de el) si facea exercitii de relanti pe vremea aia, in '73, ceea ce presupun ca-i admirabil.

He Was A Quiet Man - Problema cu filmul asta, in cuvintele unui gras animat de pe ecranul mic, este ca it insists upon itself. Un sociopat din cubiculul lui contempleaza aneantizarea colegilor lui pentru ca altceva nu prea mai are ce sa faca, dar ajunge sa salveze o femeie ceea ce nu-i convine sociopatului mic care e. Nu pot sa spun ca am savurat filmul pentru ca domnu Christian Slater (pe care eu il cam urasc) tipa in fiecare cadru "IISUSE HRISTOASE CAT SUNT DE SOCIOPAT" iar mie asta mi-a luat ochii.

take a sad song and make it better

Dupa numerele de pe tricouri:

American Gangster - Pentru ca am o istorie cu uratul anumitor filme despre care toata lumea spune ca sunt bune, am indeajuns de multa curiozitate, sa zic, sa le revad. Bine, unele, cazul important, ala care ma face sa revad filme ca American Gangster e Brokeback Mountain pe care cand l-am vazut ma dadeam cu capul de tot peretii tipand "Make it stop" si dupa aia l-am revazut si l-am pus #2 pe 2006. Dupa Borat. Asa a fost cazul si aici, dar nu chiar, filmul e misto, e cel mai bun efort regizoral pe anu asta, si ma refer la efort regizoral, strict din punctul asta de vedere e fabulos. In rest, e entertainment la nivelul Hollywood, un film subtirel care alege sa bifeze situatia socioculturala provocata sau paralela cu consumul de droguri de atunci in favoarea concentrarii pe dorinta absurda a lui Frank Lucas de a fi un gentleman inconjurat de gangsteri prosti, incapatanarea lui de a vedea onoare si doar afaceri in munca lui. Gorzo facea o comparatie foarte buna intre Frank Lucas care era, din punctul asta de vedere, naiv, si Michael Corleone care stia exact parametrii "slujbei" lui.

The Assassination Of Jesse James By The Coward Robert Ford - Ce titlu frumos. Anul abia a inceput dar am impresia ca asta va fi unul dintre cele mai bune filme pe care le va avea de oferit. Cu un stil povestioara cu narator cu tot, se intinde pe parcursul a 160 de minute de western cazut in contemplare cu punctari violente care rup aparenta liniste la fel ca Cronenberg in A History of Violence, dar, as indrazni sa zic, mai intens. Iar Brad Pitt in filmul asta este atat de bun si arata atat de bine ca nu numai ca fura fiecare scena, dar il astepti dupa fiecare scena in care nu e sa apara, filmul isi schimba atmosfera dupa intrarile lui Brad Pitt pe ecran (voit) si asta pentru ca regizorul este al naibii de bun. La polul opus il avem pe Casey Affleck care face rolul de vierme tarator pe langa icoana Jesse James si unii zic ca rolul lui ar fi fost unul mai greu, se prea poate, da' eu tot absolut fascinat am ramas de ce face Brad Pitt acolo. Si e unul din putinele filme care fix dupa ce s-a terminat m-a facut sa vreau sa-l vad din nou si din nou si din nou.

The Limey - M-am trezit cu filmu-n fata si cand am intrebat detalii pe imdb mi-a prezentat un plot outline despre o razbunare proclamat-apocaliptica. N-a fost, da' asta nu-i problema filmului, e problema imdb-ului. Mult prea fragmentat pentru gustul meu, Terrence Stamp nu m-a emotionat absolut deloc mi s-a parut rece. Si in general filmu asta mi se pare ca sufera de sindromul Control si anume ca trebuie sa apelezi la niste giumbuslucuri regizorale ca sa transmiti anumite sentimente, nu e de-ajuns sa-ti arati personajul principal stand intr-o camera singur uitandu-se pe pereti ad infinitum.

The Great Debaters - Black power! Black pride! Ei bine, nu chiar, da' uite ca asa si-a bifat si domnu' Denzelu' datoria fata de comunitatea afro-americana sau cum i s-o mai zice zilele astea, din care a rasarit. Si e doar asta. Nu e un film rau, nu e un film bun, e doar un film pe care l-am mai vazut cu totii despre problemele negrilor de prin anii '30 si nu exceleaza cu nimic la nici un capitol. Deci, cum am zis, a bifat problema (ca e regizat de el).

Mai trebuia sa scriu de 4 filme pe care l-am vazut dar oh fucking noes our time is running out. Chiar a zburat timpu. Iar eu trebuia sa fiu undeva

mother superior jumped the gun

Tot aleatoriu titlul. Am intrat in anu asta nou destul de de cacat. Dar macar aveam bani in buzunar. Ce-i drept, nu prea erau ai mei. Deci sa inteleg ca va fi un an de cacat in care nu numai ca ma voi simti ca ultimul cacat da' voi si fura bani. Acum nu mai sunt asa deprimat ca mai jos si as sterge da' voi lasa ca marturie. In fine, lucruri serioase acum.

Upside Down - In locul din care iau eu filme mai apar din cand in cand (destul de des de fapt) cate-o chestie din-asta cu 5 voturi pe imdb, de exemplu, asta a fost la Karlovy Vary si am zis ca ok. Este un film macedonean. Vorbit in macedoneana sau ce pizda mamii lor vorbesc aia acolo. Evident ca nu exista subtitrare pe net. M-am uitat la el oricum. Este superb in primele 15 minute, de-a dreptu poetic, m-a facut sa cred ca exista cinema in macedonia. Dupa aia au tot inceput sa vorbeasca si partea foarte proasta e ca eu intelegeam tot ce ziceau ei pentru ca aparent ei inca mai sunt destul de nedezvoltati la nivel de cinema cat sa aibe actori care sa habar n-aibe sa joace. Joaca teatral. Si interpreteaza cu tot corpul fiecare "si" fiecare "dar" fiecare "uite" si fiecare "salut" si sunt foarte foarte self-aware. Mai mai c-ar fura la camera. In fine, n-am inteles sfarsitul, ca dupa o ora devenise plictisitor drept care am mai sarit prin el si sfarsitul m-a eludat din pacate. Am fost destul de trist dupa ce s-a terminat ca chiar imi facusem sperante dupa primele 15 minute.

Before The Devil Knows You're Dead - In cazul in care chiar s-a lansat la noi pe 11.09.2007, fapt de care ma indoiesc foarte tare, cinemagia se mai intampla sa rateze, desi n-am mai vazut un rateu la categoria asta, e filmu anului 2007 - na ca tre sa precizez, ca suntem in 2008 acum. Sunt cacat pe mine. Poate voi reveni asupra lui cand imi revin din soc. Lumet devine din ce in ce mai cinic pe masura ce imbatraneste (si are 82 sau 84 de ani!!!) si este pur si simplu cacator

Across The Universe - Videoclip oniric a 33 de piese Beatles interpretate, majoritatea, superb si revigorant si tine si in spate o poveste. Banala ea asa, dar o tine. Experienta destul de unica in sala de cinema pe anu asta.

This Is England - Al doilea film din punctul meu de vedere (cred ca e al 4/5-lea al lui) al ceea ce ar putea deveni unu din regizorii mei preferati - Shane Meadows. Dupa Dead Man's Shoes mi-a fost destul de frica sa vad filmu asta pentru ca chiar imi faceam griji ca va fi prost sau nu se va ridica la inaltimea care a stabilit-o cu filmul precedent. A stat la mine in PC destul de mult timp inainte sa-mi fac curaj. L-am vazut intr-un final, am recunoscut povestea autobiografica povestita de domnu Meadows pe dvd-ul de la Dead Man's Shoes ceea ce m-a bucurat. E un film emotionant pentru ca e facut pur din experiente personale si se vede asta in film pentru ca filmeaza aproape cu timiditate, da' omu asta are un talent incredibil de a gasi sau a scoate tot ce-i mai bun dintr-un actor. A facut-o cu Paddy Considine si in filmul asta a facut-o cu Stephen Graham. Pai se pisa pe juma din colectivul autointitulat actori de prin occidentul occident recte US of A. Un Romper Stomper matur si cu mult mai multa acuratete si solidaritate pentru ca, na, e autobiografic.

Full Metal Jacket - Pai muie Kubrick. Dupa prima ora din film am cedat pentru ca nu ma intereseaza filme facute de roboti si nu inteleg de ce ar interesa pe cineva. E drept ca este foarte tare domnu drill sergeant si asa mai departe, da' ma uitam mai degraba la filmu asta ca la un soi de documentar de pe Discovery cu cine stie ce grozavie. Deci pardon ca n-am cazut in pula ca domnu Kubrick a facut din arta matematica.