Am 9, nu 10. Si pe scurt, ca 2009 se termina repede
1. The Wrestler
2. Two Lovers
3. Drag Me To Hell
4. Star Trek
5. Inglorious Basterds
6. Bad Lieutenant
7. RocknRolla
8. The Box
9. JCVD
Asta e topul strict din filmele care au rulat in cinema la noi anul asta. Nici macar n-am 10. Poate mai incolo o sa fac un overall top10 2009.
The Hurt Locker - Oh my god. Oh my god oh my god omg. What the fuck. Asta este marele film al anului, za best of za best, cel mai smecher film de razboi din pula? Are you fucking kidding me? Traim intr-o lume retardata. Ce este cu acest cacat de film?? Nu-mi vine sa cred ca toti criticii pizdii au cazut in pula la filmul asta care este atat, atat de blatant un misfire cacator. Despre baietii din Irak curajosi care dezamorseaza bombe.
Regia lui Katheryn Bigelow este absolut impecabila. Este mai mult decat impecabila, isi depaseste de 200 de ori scenariul, care e o masa amorfa de cacat aburind. Exista in toate filmele momentele alea care se construiesc si la sfarsit e un unghi mai ciudat, vezi un personaj mai altfel si stii ca cineva o sa moara acolo in cadru, ceva rau o sa se intample. Filmul lui Katheryn Bigelow e absolut tot asa. Amentintarea perpetua a razboiului musteste constant pe strazile Baghdadului lui Bigelow. Este atmosfera razboiului modern, razboiului urban, cum cred ca n-a mai nimerit pana acum. Ceea ce e foarte foarte pacat. Pentru ca in ciuda faptului ca regia si imaginea sunt geniale, asta nu face cu nimic mai bun scenariul. Iar de la scenariu pleaca, totusi, tot filmul. Poti sa incepi sa decorezi un cacat, sa-i pui doua floricele si o ghirlanda, dar tot un cacat decorat ramane.
Asa si aici, desi scenariul asta poate parea, la prima mana, la o privire superficiala, o chestie ok, cu personaje foarte iconoclaste si asa mai departe, e de fapt doar for show. Nu exista substanta in scenariul asta de fapt. Personajele astea de fapt sunt subtiri ca hartia, habar n-ai de ce taranu ala se avanta-n bombe ca tarzan, ceea ce credeam ca va fi lamurit la sfarsit intr-un twist devastator. Dar nu, that's the whole fucking point in povestea asta, soldatul sa ramana un anonim pentru ca mesajul patriotic dezgustator sa poata fi transmis in universalitatea lui deplina. Da, uite, ce razboi de cacat purtam de-a-m-pulea si n-avem ce mortii nostrii sa cautam pe-acolo, da' fiti curajosi baieti, lasati-va copii si nevestele acasa ca TARA ARE NEVOIE DE GENISTI. TOATA LUMEA LA GARA, SPRE IRAK INAINTEEEEEEEEEE!!!!!! Fututi mortii ma-tii de basinos. E acelasi retardat infect care a scris In The Valley of Ellah, care a fost blamat pentru propaganda nerusinata, da' intre timp aparent individu si-a mai slefuit tehnica, e mai "subtil" acum el. Nu-mi vine sa cred ca aceasta galusca cacacioasa a fost inghitita. Sunt de-a dreptul ultragiat. Si totul pare ok de fapt, pana la un punct, filmul incepe sa scartaie in ultimul sfert, da' e ok pana la ultimele 5 minute, moment in care scenariul incepe sa-si suga pula cu ferocitate. Moment in care se prabuseste si regia geniala a lu Bigelow ca n-ai ce pula mea sa-i faci. Teoretic daca ai inghitit galusca, dupa cele 2 ore de Baghdad, la sfarsit, cand cei doi protagonisti discuta in masina teribil de emotionant si tu esti bine bine lubrifiat, da' bine de tot, n-ar mai trebui sa simti cum discutia aia iti baga trei degete adanc in cur. Ca esti bine bine lubrifiat. Da' daca n-ai inghitit galusca si la sfarsit esti pur si simplu ok, what the fuck cand vorbesc aia in masina, cineva pur si simplu incearca sa-ti forteze intempestiv trei degete patriotice in cur. NOT COOL, NOT COOL, MAN!
The Auteur - "A sweet comedy about the world's greatest living porn director." Pentru ca a aparut pe ES. Am zis sa-i dau o sansa, cine stie ce geniu comic ramas nedescoperit o fi in spatele filmului astuia. Si am vazut 25 de minute din el, restul pe fast forward. Nici un geniu comic... Umorul e strict la nivelul "Dike Club", "Full Metal Jackoff" etc. Nimic mai mult. De asemenea, e filmat ca o telenovela pe video dintr-un motiv sau altul. Macar n-am pierdut decat ~30 de minute uitandu-ma la el.
Thirst - Eu nu m-am mai uitat la nici un Park Chan-Wook de la Oldboyu vazut la TIFF pentru ca m-au enervat indeajuns de mult ultimele 50 de minute din el cat sa-mi astampar curiozitatea. Dar am zis sa vad Thirst. Povestea unui preot care se ofera voluntar intr-un spital si se imbolnaveste si cand moare ii e transplantat niste sange de vampir din greseala si se face vampir (pesemne ca din cauza unui vampir iresponsabil care s-a gasit sa doneze sange - o alta notiune revolutionara din partea koreanului). Dupa vreo ora in care se tine foarte bine transformarea din preot in vampir, cu tot cu imagistica geniala inerenta, recte la un moment dat il vedem pe preotul vampir sarind de pe geam zuufffff, in adancul noptii. E, dupa ora asta, vine momentul in care totul se transforma in Therese Raquin. Si de fapt singura problema a filmului e trecerea asta, de la mintea lui Park Chan Wook 100% la Emile Zola 100%. E o trecere deloc gratioasa si indeajuns de brusca cat sa poata sa-i futa filmul, mai cu seama ca se intampla in fix 2 minute, intr-o scena. Acolo se cam rupe filmul, da' pana la urma Park Chan-Wook reuseste sa tina tragedia frantuzeasca destul de bine. Pesemne ca marele plus al filmului e umorul lui si faptul ca e korean. Koreeni astia chiar sunt absolut fascinant de dementi. Asadar in ultima ora Thirst trece prin toate marile drame umane, pana la finalul parca neplacut de asemanator cu ala din 30 Days of Night. Ba chiar il prefer pe ala din 30 Days of Night. In orice caz, un film-experienta.
Wolf Creek - Am citit ca John Jarrat, actoru' care-l joaca pe criminal (oh, caca, spoiler e cu criminali) este foarte method actor si ramanea in personaj intre duble. Asta trebuie sa fi fost distractiv. De asemenea a stat nu stiu cate saptamani izolat in desert ca sa se pregateasca pentru rolul asta. Ceea ce se simte in film, pentru ca the bad guy este in principiu cam singurul lucru cat de cat interesant acolo, restul fiind scufundat intr-o mediocritate cliseistica. E pe modelul Texas Chainsaw Massacre, da' problema e ca regizorul n-are nici povestea nici coaiele lui Tobe Hooper. Si m-am plictisit cumplit sa vad horror-urile astea deloc inteligente care au pretentia sa fie vizionabile doar prin bau bau. 20 de milioane de horror-uri Texas Chainsaw Massacriste mai tarziu, as vrea si eu sa vad ca exista niste oameni care chiar se gandesc un pic la scenariu inainte sa se apuce sa faca filmul cu numarul 2 de milioane 1. Dar aici chiar nu e cazu. Si de fapt singurul merit al filmului e, cum zicea paranoiku, faptul ca pizda care s-a intors de-a-mpulea in baza criminalului si-a luat ditai muia, respectiv in piept, cu un cutit de ursi. Dar cat s-a chinuit sa-si construiasca protagonistii, Wolf Creeku m-a pierdut complet cum a inceput actiunea, cand o pizda il impusca pe ala rau, il zgarie un pic, cat sa cada lesinat, da' dupa aia il lasa in pace. 20 de milioane 2
off we goooo
roasted kid
holy... shit
strazi
scoala de arte
(facuta de madi)
printr-un gard
chucky
ospedale delle bambole
ospedale delle bambole 2
Pentru ca demersurile craciunesti tocmai ce-au luat sfarsit, am gasit de cuviinta sa bag in mine cat de multe filme posibile. La lumina luminitelor de brad, bineinteles. Asadar, au fost, unul dupa altul, dupa cum urmeaza:
The Invention of Lying - Pentru ca am vrut sa debutam seara cu ceva lejer, am zis sa-i mai dam o sansa lui Ricky Gervais in filme, dupa foarte confuzul Ghost Town. Acolo el era singurul care putea sa vorbeasca cu mortii, aici e singurul care poate sa spuna minciuni. Poate din cauza circumstantelor in care se tot pune pe ecran, poate din cauza faptului ca e grasutul care a scris The Office, poate pentru ca sufera de sindromul Seinfeld/Larry David, Ricky Gervais pur si simplu nu prea are ce cauta in filme. Pare sa aiba un concept foarte relaxat in legatura cu ceea ce inseamna scenariu. Desi glumita-iisusiasca agnostica, e o comedie foarte irelevanta, pentru ca destul de golden rule, scenariu 101, daca pornesti de la un high-concept din-asta gen toti oamenii trebuie sa spuna adevarul, trebuie sa definesti foarte bine in ce parametri se intampla chestia asta. Aici faptul ca ei nu stiu sa minta se manisfesta printr-un sindrom tourette prezent in fiecare personaj. Toti se simt nevoiti sa vomite spontan tot ce gandesc. Si habar n-ai in ce masura afecteza lumea ca intreg faptul ca oamenii nu pot sa minta. Pur si simplu filmul pica absolut din start, e doar Ricky Gervais care de pe la minutu 15 cand poate sa minta si cand poate sa fie his Ricky Gervais self, se joaca pe-acolo de-a-m-pulea pana se termina filmul.
The Mist - Sunt cat se poate de oficial un foarte oficial fan Frank Darabont si Stephen King. Preferabil in combinatia asta. Darabont mi se pare ca are o regie fascinant de complementara scrierii lui Stephen King. Iar The Mist reprezinta o alta culminare a colaborarii dintre cei doi, dupa The Green Mile. Iar povestea unui orasel cuprins de o ceata dubioasa se transforma intr-un film cat se poate de epic si cat se poate de bine tinut. Darabont regizeaza lait-motivele lui King in ceea ce priveste religia si societatea pana la un final perfect pentru filmul in cauza. Call me a fucking fan.
Miller's Crossing - Filmul asta e o combinatie de Joseph Gordon-Levitt in Brick inserat in meandrele indescifrabile ale unei povesti de-a lui Guy Ritchie. Totul incastrat intr-o bula de film noir. Mi s-a parut mai degraba un efort bun decat un film bun, o demonstratie ca se poate - sau se putea acum vreo 20 de ani sa mai faci filme din-astea in conditiile propice. Si desi parea destul de aproape de a fi un film pur demonstrativ, Coenii demonstreaza la sfarsit ca totusi there's some heart or lack there of in toata povestea asta si ca totusi personajul principal isi depaseste limitarea impusa de un omagiu genului si chiar devine un personaj adevarat intr-un film adevarat. Asta este, totusi, admirabil.
The Dead Zone - Pentru ca l-am pus la luat dupa ce m-am mirobolizat la The Mist. Stephen King + David Cronenberg + Christopher Walken in anii 80. Povestea unui individ care intra in coma si iese cu abilitatea de a vedea viitorul sau trecutul sau ce se intampla sa vada. Si pe parcursul filmului m-am tot intrebat ce anume din povestile scrise de Stephen King face ca tot ce se intampla acolo sa fie atat de privibil si savurabil in ciuda tuturor neajunsurilor care se strecoara in povestea de fata, de exemplu. Si cred ca e pur si simplu naturaletea aproape perfecta cu care Stephen King creaza personaje si lumi adevarate. Family Guy (parca) faceau misto de el la un moment dat cu domnu king despre ce e urmatorul roman? Si el apuca o lampa de pe birou si inventeaza o poveste horror. Desi pesemne ca sketchul nu a vrut decat sa fie amuzant intr-un mod Family Guy-esc, este destul de spot-on. Chiar cred ca motivul pentru care filmele dupa Stephen King sunt atat de misto este ca toate personajele sunt detaliate exact indeajuns de mult cat sa creeze o lume care traieste si respira pe cont propriu. Parte din arta scenaristicii este sa redai momentele cheie din existenta personajelor tale, iar la personajele lui King ai intotdeauna senzatia ca ele exista mai departe dincolo de ce se vede pe ecran.
asta este punctul din insomnie in care ma dau peste cap. este sfarsitul programului in loop, moment in care pur si simplu o zi o sa fiu zombie, zi din care pesemne ca n-o sa-mi mai amintesc nimic. Si azi trebuie sa vad Avatar la IMAX. Peste vreo 2 ore si un pic de fapt. Ultima oara cand s-a resetat programul a fost in urma cu vreo 3 saptamani cand am facut mixaj audio timp de 13 ore la lungmetraju' pizdii. Dupa care am murit. Iata-ma din nou aici, totusi, intr-o editie bifativa a postatului pe blog, pentru ca acum pur si simplu astept sa treaca niste timp.
Weekend cu mama - Daca n-ar fi fost atat de dispersat si atat de prost scris ar fi putut fi ok. Incepe cu niste mostre de "cum cred eu ca vorbesc tinerii azi" si se termina cu niste mind-fuck scenaristic din pula. Variatiuni pe tema deus ex machina dar in sensul negativ, in sensul in care dumnezeu e in masina si ii omoara pe toti, la sfarsit, din pula, prin Andi Vasluianu. Care Andi Vasluianu apare doar cat sa faca asta. Dar macar face asta bine. E foarte random si foarte nicaieri filmul asta, actorii nu joaca neaparat infect, dar chiar e pe nicaieri weekend cu mama. Ceea ce am inteles ca ar trebui sa fie bine?
Nu imi amintesc for the life of me ce dracu am mai vazut.
Vengeance - Este noul Johnny To. Johnny To e destul de dubios. Am vazut ca in mijlocul peripluurilor lui prin lumea gangsteristico-triadista a facut niste comedii romantice. Ideea e ca in general in filmele lui aspira la niste coduri morale inalte, de samurai, iar aici acest concept e usor confuz. Iar el facandu-si filmele atat de poetice si noodle western-ish si asa mai departe, acel concept clar al moralei inalte era cam singurul lucru care purta filmul pe culmile sperate de To. Aici fiind usor ambigue motivele din spatele deciziilor personajelor, te cam scoate din poezie si incepi sa-ti pui intrebari. Si nu e bine sa-ti pui intrebari. In alta ordine de idei, Vengeance are 400 de replici. Este un lungmetraj cu 400 de replici. Adica nu se vorbeste mai deloc. Iar asta mi s-a parut impresionant, pana cand am vazut filmul de mai jos
Ong Bak 2 - Are 300 de replici. Motivul pentru care Tony Jaaaa e un dumnezeu e ca e amuzant. In particular, foarte amuzant a fost in Ong Bak 1, unde dupa ce a terminat la un moment dat de batut toti indivizii de nu stiu unde, in zona erau si niste schele, pe schele muncitori, drept care Tony Jaa a purces in stilu-i caracteristic sa le rupa muia si alora, fara nici un motiv specificat. Erau in cadru.
Acum, Ong Bak 2 este un complet mind fuck spatialo-temporal raportat la Ong Bak 1. Ong Bak 1 se intampla in contemporaneitate. Ong Bak 2 trebuia sa fie prequel. Da' aparent s-au luat atat de in serios cu ideea de prequel incat s-au dus intr-o Thailanda din antichitate, unde abia se inventasera caii. Dar eroul nostru e acelasi si rupe mui. Ce devine si mai mind fuck este relatia lui de indragosteala cu un elefant pe care ulterior il foloseste pe post de obstacol in lupta cu ninja-ii (?). Ce e dubios la asta e ca Tom Yum Goong, filmul dintre Ong Bak 1 si 2 porneste de la Tony Jaa suparat ca cineva i-a furat elefantul. Asadar, putem trage concluzia ca Tony Jaa si-a creat un univers filmic al lui, usor confuz spatialo-temporal, dar oricum, al lui, in care personajele recurente sunt un elefant si Tony Jaa. Am inteles ca Ong Bak 3 o sa fie un soi de Star Wars 3 si o sa lege toate filmele astea intre ele. Iar Tony Jaa va face in sfarsit dragoste cu elefantul.
In afara de presupusele relatii carnale dintre Tony Jaa si elefant, filmul este mai slabut decat celelalte. Desi filmat considerabil mai spectaculos, raportul dintre momente contemplativo-razbunatoare si momentele de razbunare bataioase in sine este nesatisfacator. Se gandeste mult prea mult aici pana sa ii bata pe toti. De asemenea, la un moment dat danseaza, ceea ce e perturbant, dar el este, totusi, si un dansator coregraf ceva si cum el e regizorul filmului probabil ca s-a autoindulgiat.
Ok. Ma duc sa deszapezesc masina.
Pentru ca am vazut The Box la cinema acum 2 saptamani si pentru ca am vazut Donnie Darko asta seara. Mi-am dat seama ca este un regizor pe care-l admir si-l respect cu precizie. In sensul in care stiu exact ce admir si respect la el, iar asta nu mi se intampla des. La filmografia lui mamut de trei filme simt ca in ultimul timp i se acorda mai putin credit decat merita, drept care voi incerca sa-i dau putin credit.
Donnie Darko - Cand am vazut Southland Tales, al doilea film al lui Kelly, mi s-a parut spectaculoasa cantitatea inumana de informatii cu care esti bombardat in timp ce te uiti la el. Iar fenomenul asta credeam ca e propriu apocalipsei pe care si-o spunea acolo in film Kelly, dar nu, asta este stilul lui. Richard Kelly e un individ care in primul rand isi respecta foarte tare spectatorul, incepe de la un nivel si are pretentia admirabila de la omu' de pe scaun sa nu fie retardat. Iar asta mi se pare profund respectabil.
Donnie Darko incepe incet insa pana la sfarsit ai nevoie de un caiet si un pix ca sa incepi sa desenezi diagrame in tentativa de a lega firele din film. Dar asta e o iluzie. In ciuda faptului ca scenariile lui sunt scrise absolut impecabil si la o adica, la o verificare atenta, ele functioneaza, nu asta e miza. Tonele de piste si posibilitati pe care ti le ofera nu sunt menite sa culmineze intr-un punct singular apoteotic la sfarsitul caruia sa sari in sus si sa zbieri ASTA E. Din universul Donnie Darko si in general din lumile create de Kelly tu trebuie sa iei ce intelegi tu. Asta este valoarea in filmele lui, ceea ce pricepi tu. Nu exista o cheie a filmului in care sa-l descifrezi si sa te simti debarasat de presiunea unui mister nerezolvat.
Interpretarea mea, de exemplu, e ca Donnie Darko este un individ care-si vede viitorul si care are optiunea sa moara sau nu, iar el alege sa moara, pentru ca lumea in care el exista si in care el e viu devine una dezastruoasa, iar majoritatea dezastrelor sunt cauzate de el, iar el le cauzeaza pentru ca pentru a trai il asculta pe iepurasul de doi metri. Lumile lui Richard Kelly sunt intotdeauna profund impregnate de cauzalitate. Insa interpretarea mea e la fel de corecta ca cea a fetii care crede ca Donnie Darko este Iisus care moare pentru pacatele noastre, avand ca argumente figura angelica Cherita, crucea de pe scoala si alte lucruri pe care le-am uitat. Si daca asculti cu atentie nu pare ridicola nici teoria asta. De-asta Donnie Darko e considerat o capodopera pe buna dreptate, pentru ca lumea si personajele lui sunt pe atat de universale pe cat de incalcite, pe atat de accesibile pe cat schizofrenice, iar daca tu esti un mulgator de vaca poti sa rezonezi la reforma agrara pe care o vezi in film, iar daca tu esti un filosof poti sa rezonezi la existentialismul Satre-ian din filmele lui Kelly. Din asa ceva se face arta cu adevarat coplesitoare.
Southland Tales - Unul din motivele majore pentru care-l admir si respect pe Richard Kelly este consecventa lui. A facut Donnie Darko si toata lumea i-a cazut la picioare si l-a trambitat ca noul mare geniu cinematografic. Ceea ce nu a facut decat sa-i dea bugetul pentru a continua sa-si puna aceleasi idei care-l bantuie pe pelicula.
Daca la Donnie Darko poti sa incerci sa legi fire pentru linistea ta sufleteasca, la Southland Tales orice asemenea tentativa e futila si retezata din start. Pentru ca filmul chiar este la fel de haotic, volatil si impiedicat ca o apocalipsa. In continuare functionand dupa o regula suprema a cauzalitatii, Southland Tales este un sfarsit iminent al lumii.
Toate lucrurile care se intampla de la un punct incolo al istoriei filmului converg spre o foarte logica si fireasca apocalipsa, poetica si profetica. Iar din tot haosul unei lumi pe pragul colapsului si unui film care alearga sa spuna povestea acestei lumi, la sfarsit raman doar doi indivizi intr-o duba, care decid soarta umanitatii. Filmul lui Kelly imi pare ca functioneaza perfect si perfect poticnit ca o piramida cu varful in sus, moment in care totul se termina nu cu o explozie Roland Emmerichiana tot prezisa de film ("This is the way the world ends, not with a whimper but with a bang") ci tocmai cu un geamat care se ridica din tot haosul ala doar pentru a-l distruge. Pesemne ca acum tocmai am facut la fel de mult sens ca filmul, dar asta e foarte ok. Ideea e ca din societatea prabusinda etalata in fata noastra pana la urma ramane un fir mai important decat toate celelalte si anume firul uman.
The Box - Este o intersectare foarte fericita, cea dintre Richard Kelly si Richard Matheson (autorul short story-ului Button Button pe care se bazeaza The Box). Pentru ca atat in filmele lui Kelly cat si in short-urile lui Richard Matheson, in primul rand planeaza un sentiment absolut de "ceva e in neregula". Matheson iti dadea din scriitura un sentiment visceral care te avertiza ca ceva e foarte gresit si rau in toata povestea asta, iar Kelly o face din atmosfera dezolanta pe care si-o imprima in lumile create.
The Box este povestea unui cuplu care primeste o cutie cu un buton pe care daca-l apasa cineva din lume necunoscut lor va muri, iar ei vor primi 1 milion de dolari. The Box este, de asemenea, singurul film al regizorului pe care-l poti rezuma intr-o fraza. Povestea incepe de la acest moment in care ei trebuie sa ia aceasta decizie insa ajunge mult mult mai departe.
In mod amuzant, este cel mai audience-friendly film al lui Kelly (in ciuda contextului profund filozofic), in sensul in care sunt puse acolo lucruri care nu au alta menire in afara de cea de a te ajuta sa fii dispus, cinematografic vorbind, sa mergi in calatoria asta cu respectivul cuplu. Sunt bifate cu repeziciune si dezinteres scenele din care trebuie sa intelegi de ce sa nu-i urasti pe oamenii astia pentru ca au apasat butonul. Iar toate motivele si pasajele necesare formatului scenaristic sunt absolut neinteresante pentru Kelly. El se grabeste sa ajunga in domeniul care-l intereseaza, momentul in care filmul degenereaza intr-un roller coaster existentialist cu Sartre pe locul de langa tine la sfarsitul caruia nu stii daca sa apreciezi filmul sau efortul. Eu apreciez efortul indeajuns de mult cat sa-mi placa filmul si ii acord indeajuns de multa incredere lui Richard Kelly cat sa ma uit fascinat la demersurile sale de a-si satura filmele cu cat mai multe din ideile proprii.
Idei care intotdeauna sunt unele meritorii si, chiar daca esti de acord cu ele sau nu, cu siguranta sunt demne de respect macar pentru formularea lor.
Da.
Am primit de la Mos Nicolae niste bilete la Don Quijote al lui Dan Puric, la TNB. Aparent indivizii care tin conferinte interminabile despre credinta in Dumnezeu stiu sa danseze. Asa o fi, oricum, nu pot fi sigur, pentru ca eu am intrat la Don Quijote si am ajuns la Ivan Turbinca. A fost nici mai mult nici mai putin de socant. Trebuia sa vad un slabanog in chiloti dansand evlavios pe povestea lui Don Quijote. Dar nu. Eu am vazut batjocura sideranta care este teatrul la TNB. Am vazut, probabil, Nichitus-ul teatrului. Un spectacol dupa Ion Creanga facut indeajuns de strident si de topait cat sa rada romanu-n sala. Ha ha ha. Cat despre dansul pe care trebuia sa-l vad, n-am vazut decat niste tarani topaind in stanga si-n dreapta esuand sa tina ritmul cu ei insisi daramite cu ceilalti din grup. N-am putut nici macar sa dorm. Iar eu mi-am dezvoltat abilitatea de a adormi spontan la performante artistice jenante, filme ori nu. Iata, insa, ca aici nu s-a putut.
Continuand cu filmele, am facut niste alegeri gresite, insa incet, dar sigur, probabil o sa renunt sa ma mai ambitionez sa-mi pierd timpul cu filme pe care sunt destul de sigur ca n-ar trebui sa le vad. Filme despre care stiu destul de sigur ca sunt proaste. Asadar
Don't Be a Menace to South Central While Drinking Your Juice in the Hood - Tot din categoria filme pe care le-am vazut cand eram mai proaspat, eram curios cum arata atatia ani mai tarziu. Arata cam la fel. Nici atunci nu stralucea. Acum pur si simplu arata ca un film care, pe langa faptul ca nu prea e amuzant, pare ca nu a avut nici un monteur si au trantit brut pe ecran. Toate secventele sunt mai lungi cu vreo 5-10 secunde decat ar fi trebuit sa fie, fara nici un motiv. Pesemne ca glumele alea foarte amuzante cu negri si bunici care fumeaza iarba multa necesita cateva momente de reflectie pentru o buna insusire.
Jennifer's Body - La filmele proaste de genul asta ma refeream mai sus. Adica despre filmul cu negri eram intr-o buna masura cert ca nu-si depaseste conditia, dar Jennifer's Body e fix genul de film care probaaaaaaaaabil ca e prost si totusi l-as vedea. Nu de alta dar una din copertile Total Film era cu tarfaciunea Megan Fox. Problema esentiala a acestui film este, in principiu, ca exista. Iar asta se intampla din mai multe motive. In primul rand, pentru ca cineva din Evreuwood a avut senzatia ca retardata de Diablo Cody (stripperita scenarista oscarizata pentru Juno) chiar stie sa scrie scenarii. Nu stie. Stie doar sa puna multa emfaza pe faptul ca ea este o mare pizda pe val acum la hollywood si desi scrie niste mediocritati, nu ca uzate, ci asa... abc film horror pentru scoala de copii cu sindrom down (nu vreau sa ofensez copiii cu sindrom down, ci doar pe Diablo Cody, tarfa). Infuzandu-si cu convingere tot ce-a putut ea in scenariul asta, de la pareri la pizda, stripperita a reusit sa faca o basina care se crede cacat. Imi cer scuze pentru formularile deloc placute estetic, dar asa sta treaba. Gradul infumurarii creste considerabil odata cu intrarea lui Megan Fox in ecuatie, care si ea este echivalentul lui Diablo Cody, doar ca nu in spatele unui laptop cu degetele pe taste tastand entuziasta despre cum menstrueaza, ci in fata ecranului, menstruand on-screen. Este asa o combinatie teribil de emotionanta de film foarte prost care are senzatia ca nu e foarte prost. E ca si cum te-ai uita la un copil retardat de 26 de ani care citeste un cuvant si e foarte foarte mandru si tu-l aplauzi bravo bravo bravo dar de fapt te gandesti vai ce copil retardat de 26 de ani.
Voiam sa scriu si despre Five Minutes of Heaven care este noul film al lui nenea care a facut Der Untergang, insa iata ca m-am irosit pe pizde proaste. Deci data viitoare
6:55
E deja traditionala insomnie de decembrie. Cea mai rea insomnie de decembrie a fost acum cativa ani cand, dupa vreo doua saptamani jumate mi-am dat seama ca eu n-am mai vazut lumina zilei de, da, doua saptamani jumate. Ceea ce a fost de-a dreptul dramatic. Mai cu seama ca exista pericolul ca respectiva experienta sa se repete. In orice caz, aflandu-ma in plina cura de dezintoxicare cinematografica, dupa filmul sfasietor de prost la care am asistat in aducerea pe lume, azi am vazut doua filme.
A Christmas Carol - Pentru ca voiam sa vad ceva la cinema si pentru ca asta s-a intamplat sa vad. E, cel putin, prima utilizare inteligenta si nu opulenta degeaba a 3D-ului, ceea ce a fost placut. A fost, de asemenea, cred, primul film 3D pe care l-am vazut in limba lui nativa. Cumva fiica domnului Margineanu, in varsta de 12 ani, nu s-a simtit compulsionata sa-l dubleze pe Jim Carrey. Probabil c-ar fi fost frumos sa aud vocea unei romance de 12 ani in Londra anilor 1800. In orice caz, filmul m-a lasat destul de indiferent. Si atat, really.
Very Bad Things - E un film pe care-l caut de ceva timp. In memorie, ca pe net presupun ca era. L-am vazut cand eram mic si-mi aminteam doar socul pe care-l simteam cand il vedeam la varsta-mi de foarte putini ani. Asta si o anume asiatica cracita in sange pe podeaua unei bai intr-un hotel. Eram curios daca filmul chiar e asa hardcore cum imi aminteam sau nu. Si e. Este The Hangover varianta gone wrong. Anume niste unii se duc sa aiba un bachelor party in Vegas unde unu din ei, pompat cu cocaina infige o curva-ntr-un carlig de prosoape in baie. In timp ce-o craceste pe pereti. Iar cei cinci in timp ce dezbat ce fac cu curva moarta cu carligu-n cap de pe podea apare un negru de la paza hotelului care are nenorocul de a fi injunghiat in repetate randuri cu un tirbuson. Cei doi morti ajung pana la urma ingropati si dezmembrati in niste valize sub desertul Nevadei. Grupul fiind unul eminamente evreiesc, cand sa-i ingroape au un atac bizar de constiinta si constata ca nu pot sa le ingroape bucatile amestecate intre ele pentru ca ar fi impotriva legii evreiesti. Evreii astia... Iar filmul se tine tot asa pana la sfarsitu-i apoteotic care totusi ramane, nu m-am inselat, unul dintre cele mai absurd fucked up finaluri ever, cu doar doi dintre cei 5 prieteni ramasi in viata, intr-o curte, unul dintre ei amputat deasupra genunchilor intr-un scaun cu rotile incercand sa se joace cu copiii handicapati fizic ai unuia din prietenii morti. Toate astea in timp ce celalalt prieten ramas viu, aflandu-se intr-o stare Stephen Hawkiana se invarte pe propriul scaun cu rotile sufland intr-un tub. In consecinta, Cameron Diaz fuge din casa urland si prabusindu-se pe strazile suburbane Americane.
Poezie.
Dupa ce m-am returnat din Napoli nici n-am apucat sa ma uit la cele 700 de poze pe care le-am facut. Am reusit sa vad un sfert din ele cu juma' de ochi in timp ce la realitatea era muzica epica si numaratoarea inversa care avea sa-l anunte pe Geoana un pic presedinte.
Motivul pentru care am fost atat de siderant de ocupat este ca am lucrat impreuna cu niste prieteni la un lungmetraj regizat si scenariat de un retardat mintal psihopat. Daca retardat mintal stiam ca este, valenta lui de psihopat ni s-a dezvaluit abia pe la sfertul al treilea al procesului filmic, cand, intr-o pauza de montaj, ne-am decis sa ne uitam la lungmetrajul sau precedent numit "Puzzle mortal". Aici pun puncte puncte puncte pentru o pauza de contemplare a titlului ... ...
Asa. Beleaua este ca dupa ce a trecut un sfert din acest "Puzzle Mortal" m-a cuprins un fior a la personaj de film horror invaluit intr-o revelatie hororifica. Anume individul asta face intr-una acelasi film. Si la puzzle mortal si la asta (numit "Curier" ... ...) si si la Memento Mori (... ...) individul a folosit exact aceeasi actori, exact aceleasi locatii si exact aceleasi unghiuri de filmare. I kid you not ca magnitudinea acestei realizari a fost in acelasi timp inspaimantatoare (suspectam ca la sfarsitul filmului ne va ucide pe toti) si in egala masura profund descumpanitoare.
Am supravietuit, insa, spectaculos (si in parte datorita celor 5-8 litri de Burn consumati), acestor 50 de zile dedicate acestui film , care s-au concluzionat cu proiectia de la Liberty Center de aseara.
Revenind acum la lucrurile care conteaza si pe care merita irosit timpul, aflandu-ma inca pe fusul orar al "Curier"ului, iata-ma pe mine uitandu-ma la ora 4 dimineata la... suspans
Zombieland - Mie mi s-a parut foarte simpatic initial filmul asta. Adica din trailer. Dar zombie6 a decretat ca e caca ca nu poti falsifica un gen. Iar eu chiar voiam sa fiu amuzat de acest film drept care am zis pula mea. Dar, da, din pacate, chiar nu poti falsifica un gen. Sau in nici un caz, nu in conditiile in care prin personajele tale principale se afla o tipa foarte stearsa si degeaba, care pe deasupra mai joaca si prost. Pare refugiata din Legally Blonde pe taramul zombiilor. Woody Harrelson chiar e foarte cool pentru ca el e foarte bun. Mai e mini noul evreu nevrotic al hollywoodului, Jesse EisenBERG si Abigail Breslin, care era teribil de simpatica in Little Miss Sunshine, dar care in acest punct al vietii ei pubescene arata ca ceva grotesc. Ea nu arata fugita din Legally Blonde, ci din The Curious Case of Benjamin Button. Este, intr-adevar, nici mai mult nici mai putin de curios cum poate arata o fetita de 13 ani ca o bunica indesata intr-un corp confuz. Si toate astea fara nici un pic de machiaj, au naturel. Povestea degenereaza rapid intr-un shooter cu zombi cu o poveste amoroasa evreiasca indesata printre crapaturi. Nici macar cameo-ul lui Bill Murray n-a salvat mare lucru din cacat, pentru ca pur si simplu acest grup de 4 persoane par sa se plimbe pe-acolo prin film doar ca sa (ne) piarda timpul. Din acest punct de vedere, macar bine ca are doar vreo 70 de minute.
Pentru ca aici s-a inventat pizza. Pentru ca aici au paste bune. Pentru ca 4 bilete dus intors au costat 2mil juma (mai putin decat pana la Baia Mare). Pentru ca pur si simplu de ce nu?
Am ajuns ieri in Napoli si ne-am plimbat pe strazile lui din centrul istoric (pentru ca in zona avem si hostelul) si in scurtul pelerinaj de aseara + cel de 9 ore de azi am invatat foarte multe lucruri despre orasul asta dupa cum urmeaza:
1. Ai sanse mai mari aici sa fii ucis de scutere decat de mafie. Si nu pentru ca n-ar fi (mafie), ci pur si simplu pentru ca oamenii pe scutere sunt mai rapizi. Am citit ca vajaie in stanga si in dreapta scutere in orasul asta, dar nu in halul asta. Traficul de aici este o miscare browniana compusa 50% din masini si 50% din scuteristi dementi care doar printr-un soi de gluma a sortii nu mor cu totii, trei cate trei. Pentru ca trei merg pe un scuter din-ala minuscul. Cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci in privinta sigurantei vietii tale aici este sa mergi cumva pe lateral, cu pasi adaugati, lipiti de cel mai apropiat perete, pentru ca daca nu, pur si simplu majoritatea timpului iti vei suci gatul dintr-o parte in alta incercand sa identifici care dintre sunetele motoarelor sunt mai aproape de tine. Este o combinatie naucitoare, absurda si distopica de Mad Max si Brazil pe strazile napoletane.
2. Este un oras inghesuit, sugrumat si foarte jegos. Si nu e jegos doar din pricina muntilor de gunoi adunate la fiecare colt de strada (pentru ca dupa cum se stie bine, mafia detine firmele de salubrizare, recte, ii doare-n pula). Nu, nu asta e jegul despre care vorbim aici. Jegul asta este un fel atipic, este un soi de jeg al umanitatii pe pamantul asta, se simte mai mult ca o pangarire slinoasa a tot, de pretutindeni. Cand reusesti sa iesi din "Centro Storico" poti ajunge in Scampia, cartierul naspa de aici, unde nu voi ajunge, sau poti sa ajungi in Chiaia, cartierul posh-business-cool al orasului. Aici lucrurile sunt aerisite si pline de magazine scumpe de imbracaminte. Deasemenea aici e si Pallazzo delle Arti Napoli, un muzeu facut intr-un palat vechi si roz, un muzeu in care un etaj e gol complet dintr-un motiv sau altul, iar in celalalt este o expozitie a futurismului trecut si si ea, la randul ei, goala. Cumva muzeul asta e reprezentativ pentru zona.
3. Cel mai redundant lucru pe care-l poti face in Napoli este sa te duci la muzeul de arheologie. Arheologia in Napoli e pe strazi. Nu am cum sa descriu cat de coplesitoare e cantitatea de cladiri, monumente si biserici pe care le poti intalni pe drumul tau pana la colt sa-ti iei o paine. Pur si simplu sunt absolut peste tot, cladiri facute pe alte cladiri din secolul 7, porti medievale, biserici vechi de 500-1000 de ani, palate, castele si toate pe stradutele random din oras. E impropriu spus ca vizitezi orasul asta, te viziteaza el pe tine. Nu cred ca exista o ruta mai buna decat alta in locul asta, pur si simplu pe unde mergi vezi cu totul si cu totul alte lucruri. De exemplu uitandu-ne dupa un loc in care sa mancam am dat peste o biserica facuta in 1500 peste un templu roman din care au pastrat doua coloane uriase - iar restul bisericii s-a facut in concordanta stilistica cu respectivele coloane. Fix peste drum de ea, era o biserica gotica gigantica facuta de francezi in 1100. Iar lucrurile astea nu reprezinta o exceptie sub nici o forma, pur si simplu asa se intampla la fiecare pas.
4. Mancarea este cacatoare. Principiul napoletan de "simplu e mai bine", adica, pizza margherita = cea mai buna pizza este deplin functional aici. Iar pizza margherita e cea mai buna in zona pentru ca au cea mai buna mozzarela, pentru ca au cele mai bune rosii facute pe culmile Vesuviului si deci cel mai bun sos de rosii si mai au si busuioc. Si chiar nu e nevoie de mai mult de atat. Iar feliile de pizza random pe care le iei de pe strada sunt la fel de bune ca in orice pizzerie fancy-prancy din Bucuresti. In interiorul restaurantelor (si de fapt mini-restaurante asa, ca am mancat numai in trattori) e alta distractie. Toate fructele de mare, toate pastele, tot al ragu-ul si prosciutto si mozzarela si sunt sigur c-as fi scris mai apetisant de mancarea asta daca nu tocmai m-as fi umplut pana la refuz.
In orice caz, am facut foarte multe poze pe care nu pot sa le pun acum pentru ca acum scriu din camera comuna a hostelului, de pe un mac simpatic.
EXTRA EXTRA
Mentionez - toate in aceeasi cladire, da? Facute cu aparatul Point & Fut
Avem, deci, originalul:
Apoi...
Hemoroizi cu bucatar.
Si unii mutanti.
Si la final, o vedere de ansamblu (dupa atata timp tot paralelismul asta cu hemoroizii devine de-a dreptu perturbant)
Acest post a intarziat o zi, in ciuda faptului ca l-am scris acum 24 de ore, de dimineata netul a picat in intreg Ibisul. Pur si simplu n-ar trebui sa le dea voie sa aiba net in unele orase din Romania ca chiar nu stiu ce dracu sa faca cu el.
I'm sorry that I'm late. I went blind. I've got confetti in my eyes.
Azi am pierdut micul dejun de la ibis caci astazi m-am respectat si m-am trezit la 11.30. Si-am sarit direct in filmul Krauzberg 36 sau ceva de genu, un documentar facut intr-un fel foarte redundant, facut de o pizduta, despre cartierul turcilor plin de hip hop din Berlin. Dar foarte foarte redundant. O oarecare s-a intamplat in cartierul ala si a iesit de-acolo cu materialul pe care voiau aia sa-l dea despre ei, anume ca canta hip hop si ca joaca ping pong, atunci cand nu ajuta copiii saraci.
Si am mers dupa aia la muzeul vanatorii care a fost foarte tare dar foarte pe fuga ca trebuia sa ajungem la filmul de mai jos. Am facut insa niste poze care vor intra in postul mare cu poze!
Apoi am vazut Australia care e foarte ok pentru un documentar de televiziune romanesc. Mai cu seama ca nu exista documentare de televiziune romanesti. Drept care, produs 100% de HBO, creeaza un foarte necesar precedent. Despre echipa romaneasca de homelessi care merg la campionatu mondial de homelessi in australia, si e ok.
Dupa, am vazut "The Shadow of the Holy Book" care este un film despre Turkmenistan. Acum, eu n-am vazut niciodata nici macar o poza din Turkmenistan drept care mi s-a parut de bun simt sa-l vad pentru ca eram destul de nerabdator sa vad ce dracu se intampla acolo, singurele doua informatii despre tara aia pe care le aveam fiind ca 1. ei nu opresc gazul ca sa nu iroseasca chibrite si 2. salariul mediu pe economie e de 1$. Lucrurile pe care le-am aflat din film au meritat, intr-adevar, efortul de a sta prin filmul asta. Dictatorul de-acolo a scris o carte care se invata pe de rost la scoala, pe care se jura lumea cand ies din inchisoare, care se pupa langa Koran si din care se pun citate pe zidurile moscheielor. De asemenea am mai aflat ca un turc smecher si-a dat seama ca poate abuza de megalomania patologica a dictatorului si a tradus cartea in turca ceea ce l-a facut pe dicator sa-l lase pe individ sa-si faca toate afacerile pe care le vrea in Turkmenistan. Celelalte corporatii uriase i-au luat exemplul si cartea despre cum sa-ti subjugi poporul in 10 pasi rapizi intr-un mod cat mai brain-dead posibil a fost tradusa in 40 de limbi, fiecare editie dand acces unei alte companii acolo, de la Daimler Chrysler la Siemens si asa mai departe. Filmul stabileste lucrurile astea in primele 30 de minute iar apoi pur si simplu sta si numara de cate ori da telefoane regizoru la corporatiile astea incercand sa afle detalii. Ceea ce devine foarte frustrant foarte repede. Pentru ca astia incercau sa fie Michael Moore dar fara coaie si fara kilogramele in plus necesare. Si pur si simplu se duc din usa in usa din paznic in paznic ca sa li se zica de fiecare data nu mai filmati. Pai normal ca nu-i lasa in pula mea nimeni sa filmeze. Si aici daca te duci intr-o farmacie sa filmezi, femeia de 80 de ani responsabila cu siguranta obiectivului iti va spune sa inchizi camera.
Si regizoru n-a stiut sa faca nimic mai mult de atat, s-a blocat in paznici si prezenta interdictiile intalnite ca niste chestii asa iesite din comun si noi trebuie sa cadem in pula ca nu-l lasa sa filmeze in Siemens. Ba chiar a fost si-n Turkmenistan de unde s-a intors doar cu 2 interviuri dintre care unul cu un taximetrist care nu zicea nimic. In rest, vreo 60 de minute isi etaleaza incompetenta. Subiectul, dictatura lu nenea ala, e absolut cacator, este Ceausescu x 3000, este dictatura lu' Dumnezeu, nu-mi vine sa cred ca exista asa ceva. Trebuie sa pun linkuri de pe youtube. Dar filmul este un cacat enervant si irosit.
Apoi am vazut "Donkey in Lahore", povestea unui australian care, intr-o vizita in Pakistan, se indragosteste de o pakistaneza si ii zice c-o ia de nevasta. Iar filmul urmareste povestea celor doi pentru vreo 5 ani, cum el se face musulman si tot incearca sa-i faca rost de viza sotiei si e o poveste foarte emotionanta si eminamente umana rezumata in doar 2 ore, de un regizor deosebit de abil. Cu care am si stat de vorba dupa aia 4 ore.
Cam asta a fost Sibiul. Acum iar sunt foarte rupt. Dar cu mentiunea ca am gasit si mai multi hemoroizi azi, ceva absolut spectaculos!
URMEAZA POZEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE
Mai pe scurt pentru ca a fost o zi lunga si sunt rupt si tocmai ce mi-am irosit toata energia (creatoare si altminteri) in aceste ultime 30 de minute in care am incercat sa pornesc laptop-ul de parca porneam o drujba. Cu sfoara adica.
Normal ca n-au pus-o pe Sulfina Barbu ca ministru al mediului ca doar o cheama Sulfina.
Intr-o maniera ceva mai civilizata.
M-am revenit. Eu sunt cazat la Ibis. Care Ibis este practic peste drum (de fapt peste parcare) de casa de cultura, locul in care se intampla toate proiectiile. Ceea ce pe langa factorul de lene, favorizeaza si factorul de a ramane uscat, pentru ca astazi (marti) de exemplu, a plouat ca dracu.
Am ajuns deci aici, la Sibiu. Unde se intampla acest mare festival de film documentar, editie la care si jubileaza. Asadar am venit in graba mare de la Bucuresti ca sa vad un film de 11 minute pe care l-am ratat ca eram in sala gresita. Cand mi-am dat seama ca sibienii sunt germani si ticaie ca ceasul (si deci nu e vorba de o intarziere), am fugit in sala cealalta unde tocmai se aprindea lumina. Deci marfa bara pizda.
In Bruges - L-am vazut a treia oara. Chestia e ca in momentul de fata englezii mi se pare ca au cel mai bun cinema european. Pe stilul lor foarte propriu, cel putin in momentul asta pot sa numesc trei filme In The Loop, The Boat That Rocked si asta care sunt teribil de british. In primul rand scriitura pentru In The Bruges este foarte foarte buna, dupa ce Martin McDonagh a luat oscarul pentru best short in 2004 el zice ca s-a simtit obligat sa faca cel mai bun film pe care putea sa-l faca el altfel s-ar fi scufundat in oblivion, recte, teatru. Iar scurtul este foarte brut si foarte cu Brendan Gleeson, mai mult sau mai putin pe aceeasi tema, anume vina. Iar vina este elementul predominant in filmul cu asasini teribil de uman al lui McDonagh. Pentru ca guvernat de vina, un sentiment eminamente uman, desi personajele sunt toate, intr-un etalon clasic al moralei, niste scarnavii. Asta si este exceptional la In Bruges, sunt trei personaje , toti gangsteri, toti trei omoara pentru bani. Dar nu este nimic glorificat in asta, nu este De Niro-ul din Casino al lui Scorsese, nici Al Pacino, nici Fredo, aici sunt niste personaje teribil de empatizabile cu. Am inteles ca n-ar trebui sa inchei propozitii cu "cu", dar, iata. Si de fapt, in ciuda faptului ca nu este neaparat un film condus de idei, toata ideea e ca in ceea ce priveste oamenii comportamentul lor teoretic rau, nu? Omoara oameni. Comportamentul rau si deciziile nasoale sunt luate din acelasi defect al umanitatii, nu dintr-unul psihologic patologic, ci pur si simplu pentru ca sunt prin excelenta oameni. Merita, filmul asta, absolut din plin, oscarul (nu pentru spectatori, ci pentru business, ca o validare convingatoare) pentru scenariu. Pentru ca nu exista artificii narative, toate elementele (inclusiv midgetul) sunt folosite spectaculos astfel incat converg in sfarsitul apoteotic. Fucking Bruges...
O, Brother Where Art Thou - Cred ca este filmul Fratii Coen prin excelenta, perfect reprezentativ pentru tonul lor tongue-in-cheek pregnant in toate filmele pre-No Country For Old Men. Cu Burn After Reading ar da de banuit ca se intorc la acelasi tip de film.
Intolerable Cruelty - Parca jumate din George Clooney-ul din filmul de mai sus s-a transpus in asta. Ceva mai nememorabil decat O, Brother, dar voi prefera in orice zi o comedie romantica a fratilor Coen decat una random. Pesemne ca cea mai remarcabila observatie care mi s-a intiparit in minte dupa ce am vazut filmul este ca pur si simplu George Clooney regizat de Fratii Coen este o bestie cu totul aparte, complet separata de orice altceva face omul asta in rest. Iar transformarea asta este, da, remarcabila.
Pulp Fiction - Il vad acum a doua oara. Cumva filmul asta al lui Tarantino sufera, cel putin din punctul meu de vedere, de un altfel de imbatranire. Pentru mine, personal, poate daca eram pe o insula pustie si nu mai auzisem nimic despre Tarantino si nici nu-i mai vazusem nici un film facut dupa Pulp Fiction, poate lucrurile ar fi fost ok. Probabil ca daca l-as fi vazut in 1994 cand a aparut mi-ar fi placut mult mai mult decat am ajuns la concluzia ca imi place acum. Problema este ca pentru mine in filmele lui Tarantino intotdeauna a fost un echilibru foarte delicat intre "uite ce film cool" si "uite cat de cool sunt eu". Iar dupa ce i-am vazut toate filmele si dupa toate chestiile pe care le-a spus el sau s-au spus despre el in ultimii ani si au ajuns in mod involuntar la urechile mele, vad cu totul altfel Pulp Fiction-ul lui.
Il vad ca un film jumate ok, jumate ingrozitor de enervant. Ceea ce e in ton cu balanta delicata despre care am zis, da' aici parca partea enervanta m-a afectat mai tare. Pur si simplu imi vine sa ma pis si sa ma pis serios pe filmele facute show-off care vorbesc in totalitate despre regizorul lor si deloc despre personaje. Si de fapt la vizionarea asta, incarcat cu diverse energii negative vizavi de domnu Tarantino, simteam ca ma ca ma doare-n cur de personaje, ca sunt niste simple caricaturi prin care sa-si etaleze Tarantino monstruoasa lui smecherime, minus niste scene mai serioase cum ar fi supradoza si fututul in cur, in rest parca ma uitam la Tarantino scalambaindu-se. Ceea ce nu este distractiv catusi de putin.
Prin toata pasiunea aia a lui pentru cinema si toate cunostintele lui de video store geek, Pulp Fiction, in momentul asta, fiind in deplina cunostinta de cauza in legatura cu cine e Tarantino, are pentru mine un iz mult prea show-offish, mult prea demonstrativ in "coolness-ul lui". Si ca sa ajunga la un climax, ca poate nu era de-ajuns, sa fim foarte siguri ca stim cine e Tarantino, si-a scris un rol acolo care e la fel de potrivit ca pula in ochi. Pur si simplu nu se baga acolo. Scena in care Vincent Vega si Jules dau ochii cu personajul jucat de Tarantino, in casa lui, arata fix ca un sketch Saturday Night Live. Parca e o parodie de cacat. Parca vad doi Jedi cum intra in casa la George Lucas si incep sa poarte o conversatie cu el, in timpul asta George Lucas incercand la randul lui sa joace un rol de cine stie ce pula mea Jedi Master. E pur si simplu de cacat si jenant.
Tarantino asta chiar nu poate sa faca un film fara sa flegmeze sa se pise sa se cace pe el, astfel incat sa fim 100% sigur ca e ADN-ul lui si ca el este cel care, intr-adevar a semnat filmul ala. Partial imi pare rau ca am dezvoltat asa o aversiune fata de Tarantino, ca poate filmele astea, daca as fi putut sa le separ de somitatea autoinstituita din spatele lor, poate as fi putut sa le savurez si sa ma si distrez, dar asa, pana la urma, pana la sfarsitul zilei, ma pis pe Tarantino.
Si nu ma pis cu bucurie. Ma pis cu o oaresicare deznadejde. Pentru ca e clar ca individul are talent si stie foarte bine sa faca niste lucruri, dar parca se simte obligat de o forta superioara sa se implanteze cu o obstinatie patologica in fiecare film al lui. Din punctul meu de vedere, si probabil strict din punctul meu de vedere, isi pune piedici singur. Din punctul meu de vedere, e ca si cum Leonard Cohen, in concert, ar canta un cantec si s-ar opri din cand in cand sa zica "Ba, da' pula mea, cant bine, nu?" si mai canta un pic si iar "... pula mea chiar sunt foarte bun" si tot asa. Da, Leonard Cohen, ESTI FOARTE BUN, da' canta acolo in pula mea si taci!
Pontypool - WOW. WOWOWOWOWOW. Fuck. Absolut, absolut spectaculos. Unul dintre motivele principale pentru care m-am abonat la Total Film si Total Filmul vine de la ea din Londra pana aici in Pantelimon, este ca printre randuri, referinte si topuri, scapa filme despre care altminteri pur si simplu nu cred c-as fi auzit. Pontypool este unul din ele. Nu stiu ce-i cu el, e facut de regizorul care inainte a facut Tracey Fragments pe care nu l-am vazut dar care a fost brevetat cu un foarte mare "Fucking fucktart movie" semn sa-l vada toata lumea. Drept care nu l-a vazut nimeni. Dar aici. Wow. Pur si simplu, where the fuck did this come from? Incepe cu o dimineata intunecata si fulguinda undeva in Canada cu tipul din imagine care vine la munca, la radio, la 6:30 dimineata. Primele 30 de minute ne baga in ritmul lent si linistit al unei dimineti urate intr-un sediu intr-un subsol al unui radio mic intr-o localitate mica canadiana. Doar ca DJ-ul si cele doua producatoare ale lui incep sa primeasca tot felul de stiri dubioase conform carora afara oamenii au inceput sa se manance unii pe altii. Cum ca afara se intampla o apocalipsa cu oameni care se blocheaza in repetarea interminabila a unor cuvinte pana cand a) mananca pe cineva sau b) le explodeaza viscerele. Totul se intampla intre cei patru pereti ai studio-ului, nu vedem nimic din ce se intampla afara, primim doar informatiile pe care le au si indivizii de pe ecran, ceea ce functioneaza perfect in a ne induce aceeasi panica pe care o simt si respectivii. Este pur si simplu o claustrofobie cinematografica perfecta. Fara bullshituri, fara adaugiri, perfect calibrat, Pontypool este impecabil tinut de la inceput pana la sfarsit. WWW.TORRENTZ.COM. ACUM!
"do we really wanna provide a genocide with elevator music?"
Ricky Gervais transforma filme in high concept in Total Film
Big: "A boy wakes up one day in a man's body." (If it were a film in which a man becomes young again, it probably wouldn't be described as "A man wakes up in a young boy's body". That would give the wrong impression)
Schindler's List: "Man breaks equal opportunity laws by only employing Jewish people in a factory even though they are not qualified, with disastrous results"
The Passion of the Christ: "Movie about a weird guy who you can beat and kill and he still forgives you"
Milk: "Gay politician gets shot in the face"
Philadelphia: "Gay lawyer with Aids hires black lawyer who hates gays. With Aids."
Cock.
In continuare ma simt dubios ca ma loghez cu contu de yahoo cand blogspotu' insista sa introduc contu gmail. La o scurta aruncare de ochi pe partea dreapta a blogului se poate vedea ca anul 2009 a fost un an trist pentru virtualitatea cnubului. Si nu vad ca lucrurile sa se remedieze prea curand. Doar ca uneori ma plictiseste analitatea limbajului pe care tre sa-l folosesc cand scriu pentru timpul liber si simt foarte tare nevoia sa-mi bag pula, pe blog. Ceea ce pesemne ca e sanatos.
8 Mile - Am vazut 8 mile pentru ca am auzit Dream On al Aerosmithsilor la radio si mi-am amintit ca mie imi placea eminem. Si am vazut 8 mile acum multi ani si atunci m-am uitat la el ca-mi placea eminem si atat, fara sa supun vreunei rigori calitatile artistico-poznase ale filmului. Deasemenea habar n-aveam ce-i ala regizor cand am vazut filmul asta. Si acum vad ca l-a facut Curtis Hanson si imaginea e a lui Rodrigo Prieto ceea ce e a fucking impressive combo. Iar filmul chiar e ok, in nici un fel unicat, povestea unui white trash care e scoasa din mizerie de cei doi indivizi abili mai sus mentionati.
Encounters at the end of the world - Am amanat mult filmul asta pentru ca intotdeauna mi-e frica de filmele lui Herzog chiar daca-mi plac. E aceeasi frica de a vedea filmele mari si asa mai departe, nu stiu exact de ce exista, da' exista. E interesant ca eu chiar sunt fan Herzog iar filmul de fata e demonstratia ca el poate sa faca din cacat brici. Niste unii l-au trimis in Antarctica la care el a replicat "n-o sa fac filme cu pinguini pufosi". Si de fapt habar n-avea ce film o sa faca. Da' a iesit o chestie metafizico-coplesitoare in care, printre altele, se inventariaza indivizii cazuti de pe harta in polul sud si reuseste sa faca din asta un subiect. Altul ar fi pinguinii nebuni si alte curiozitati care-l preocupa pe Herzog. Pe mine m-a lovit obsesia umanitatii cu incalcarea virginalitatii naturii in cazul asta. Primul in Antarctica care fuge pe un pogo stick dupa pinguini, primul care fute-o foca, primul care-si baga pula-n gheata, primul care arunga 4 metri de gheata in aer cu dinamita. Umanitatea care sapa pana in polul sud matematic precis ca sa ingroape un sturion in amintirea unei civilizatii efemere.
Pandorum - Chestia e ca m-am plictisit de SF-urile care nu se obosesc sa construiasca o poveste solida in spatele premizei monstruoase pe care si-o propun. Adica pur si simplu nu ma mai entuziasmeaza, daca m-au entuziasmat vreodata, SF-urile care se folosesc de niste circumstante cosmice ca sa faca un film de actiune in care cacatii de oameni se bat cu cacatii de monstri. Monstri care aici arata ca ceva ce-a vomat un extraterestru mai mare dupa ce i-a mancat pe dubiosii din The Descent si pe Tina Turner din Mad Max. Arata ca o Tina Turner regurgitata deci. Iar la sfarsitul acestei busculade interplanetare se tranteste un twist care nici macar nu e clar daca e twist sau nu. Presupun ca asta e twistul. Ma pis.
Surrogates - Toti Hollywoodieni se arunca sa se imbatraneasca pentru un Oscar iar Bruce Willis incearca alternativa. "Hmmm, ce-ar fi sa ma intineresc cu vreo 20 de ani, sa-mi pun o peruca ceva si niste ten din-ala pizda". Aceeasi problema cu Pandorumu, nu exista baza pentru premizele etalate de film. Dupa inventia surogatilor prin care umanitatea isi cara existenta, cumva criminalitatea a scazut 99%. Asta inseamna ca toate scursurile societatii, toti drogatii, hotii si Eminemii din 8 Mile-uri si-au cumparat roboti d-astia smecheri si s-au transformat in membri de vaza ai societatii? Decat sa-l puna-n pula mea pe Bruce Willis sa alerge printre roboti pe-acolo, putea mai bine sa ne explice cum pula mea mananca chestiile astea, cum se fut robotii, daca oamenii se mai fut si cum se mai fac copii in conditiile astea? Tot felul de lucruri interesante despre situatia de fata preced necesitatea imediata de a-i vedea peruca lui Bruce Willis falfaind in vant in timp ce sare 20 de metri de pe un container pe altul in robotul lui de smecher FBI. Este un film mic si insignifiant al carui singur merit este ca in timp ce Bruce Willis zboara cu tot cu peruca lui, se poate observa ca ii lipseste o mana. Asadar, intr-adevar, multumesc pentru un amputee Bruce Willis care la scurt timp este si executat cu un scurt si sec shotgun in gura primit de la o hillbilly americuntca. Este o iluzie, e doar robotul, dar boy is it fucking nice or what sa-l vezi pe Bruce Willis impuscat in fata? Just this once!
