Saramago vs Meirelles
adica Cartea vs Filmul
Aceasta tentativa esuata de a crea un layout dramatic de saramago vs film, om vs destin, broasca vs iepure n-a reusit decat sa ma epuizeze dincolo de abilitatea de a scrie ce-avem de scris. Si totusi.
In debutul incercarii mele de a citi mai multe carti decat am facut-o pana acum s-a intamplat sa cumpar acest Blidness al lui Saramago. Un individ care surprinzator e inca in viata si care a scris cartea asta la 73 de ani ceea ce se simte in scriitura. Se simte pentru ca e un scris matur si controlat, care pare sa ia in considerare toate aspectele ale tuturor lucrurilor inainte sa scrie urmatorul cuvant. Iar acest control e perfect pentru un roman alegoric despre societatea in care ne regasim. In carte (si-n film) izbucneste o epidemie de orbire alba, "the white sickness" care in cateva saptamani cuprinde intreg mapamondul. Si Saramago construieste societatea oarba in jurul singurei persoane care si-a pastrat vederea: nevasta unui doctor - pentru ca nici un personaj nu capata nume in Blindness. Primii orbi sunt bagati in carantina intr-un spital de nebuni unde se prefigureaza noi ordini sociale stabilite de orbii neputinciosi si jegosi.
Si cam asta ar fi prima obiectie mare pe care am avut-o cand am vazut filmul: in film orbii au dusuri functionale. Au apa in tevi, se spala. In carte acumularea jegului lasat de 300 de orbi intr-o cladire izolata are un rol deosebit de important pentru dezumanizarea provocata de inabilitatea de a te sterge la cur ori inabilitatea de a nu calca in cacat si pisat de fiecare data cand te dai jos din pat. Ei bine, in film, igiena e asigurata - si genul asta de decizii sunt presarate pe parcursul intregului film. Meirelles a luat o chestie care functiona, care avea un rost anume si a scos-o pur si simplu. Parca intr-un efort de a aplica o paleta de banalizare pe intreaga scriitura.
Disperarea la care duce acest nivel ultim de neputinta - orbii intre orbi - sta la baza majoritatii intamplarilor din film si serveste drept ratiune justa si fatalmente umana. Luata dezolarea asta profunda si acumulata de la baza lucrurilor, intamplarile ce urmeaza devin izolate si ridicole.
Si chestia cu dusurile, care pentru un ochi teribil de neavizat ar putea parea irelevanta, nu e o scapare, uite din greseala le-am dat dusuri, pentru ca Meirelles continua sa aplatizeze cinismul si urletul lui Saramago, distrugandu-i distopia din cateva lovituri bine plasate, bruste, scurte dar pline de efect. Incepand de la existenta igienei, trecand prin niste banale replici cum ar fi momentul in care sub amenintare o femeie se trezeste in situatia in care seful banditilor orbi ii spune "suge-mi-o" si ea zice "nu" si in carte urmatoarea replica este "suge-mi-o sau nimeni din salonul tau nu mai primeste mancare" pe cand in film e "suge-mi-o sau te impusc in cap". Exact genul asta de, nici macar finete, ci o esentiala si minimala intelegere a romanului lipseste in filmul lui Meirelles. Pentru ca momentele de genul asta sunt esentiale pentru eseul scriitorului, este o curiozitate fata de natura umana: cat tine omul si cand si unde se activeaza animalul - cand devine autoconservarea primordiala prioritatea numarul unu. Pe cand indivizii acumulati din spatele filmului par sa nu fi inteles absolut nimic din nimic. Dintr-un roman cu o alegorie foarte meticulos construita ei minimizeaza totul la lucruri triviale in fata unei apocalipse cum ar fi gelozii ori suparari individuale.
Pe acelasi sistem de punctare bine plasata brusca si scurta se da si lovitura de gratie, chiar la finalul filmului, chiar in ultima replica, prin care toate eforturile conjurate de Saramago pentru a-si construi distopia, metafora si intelesul ei sunt reduse la nimic si facute rendundante cand, inventata, replica urmatoare umple ecranul: "This time they will really see".
Diferenta, pana la urma, este ca in carte este o apocalipsa muta, oarba si surda, o apocalipsa lipsita de demnitate ori glorie, o apocalipsa venita din bajbaiala neputintei. Pe cand in film e doar drama unei individe care parca s-a ratacit intr-o comunitate de orbi.
