Wednesday, August 8, 2012

white trash-o-rama, now in triple vision

Intamplarea face ca in ultimul timp am vazut trei filme care se preocupa toate in egala masura serios cu cum se fut white trashii din america. De fapt nu cum se fut neaparat ci cam care-s consecintele cand se tot fut white trashii. White trashii din america, ca sa fim specifici, dar cumva am senzatia ca termenu de white trash e destul de localizat geo-politic cat sa se inteleaga ca e vorba despre americani prosti. Cu suflete bune, nu zice nimeni altceva. Da' prosti ca pula.

Asadar:

The Truth

Into the Abyss - al lu Herzog, 2011. Herzog de la Bad Lieutenant incoace pare c-a intrat intr-o vrie producatoare de film. Snorting coke with Nicholas Cage can maybe do that to you. Desi ma indoiesc ca Herzog se baga la coxxx, e mai degraba genu' care-si mananca pantofu' pentru c-a pierdut un pariu cu Errol Morris. Inca nu sunt sigur daca cele doua lucruri sunt compatibile.

In fine, filmul asta e despre cum Herzog se duce in inima problemei in America, undeva adanc in Texas, unde oamenii-i marturisesc cu nonsalanta ca raspuns la intrebarile in egala masura nonsalante ale lui Herzog ca ei nu stiu sa citeasca. Herzog fiind Herzog cam mananca chestia asta pe paine. Filmu' zice ca e o investigatie a "why people - and the state - kill". Si cel putin incepe asa, pentru ca daca e o caracteristica predominanta in vria producatoare de film a lu' Herzog din ultimii ani e ca he's exploring shit. Asa cum zicea cand facea Encounters at the End of the World in 2007, cand niste unii i-au zis "Ba Herzog, ia un cacalau de bani si du-te in Antarctica" si el a zis "Ok, da' stiti, eu nu fac filme cu pinguini" si ei pesemne ca au zis lasa asa da-i ca merge. Ce vreau sa zic e ca Herzog pare sa fie intr-o zona in care e foarte predispus sa vada unde-l duce materialul pe care-l gaseste la fata locului decat sa vina cu un plan preconceput. Cand s-a dus in Antarctica zicea ca habar n-are ce voia sa faca, stia doar ca el nu face filme cu pinguini, si-a iesit un film destul de... Destul de Encounters at the End of the World. Cam asa si in cazu' cu texanii, si, ce-i drept, poti sa zici ca investigheaza de ce oamenii omoara si de ce statul omoara. Adica intrebarea ar putea sa fie asta, in ceea ce priveste filmu' lu Herzog, doar ca partea foarte frumoasa la filmul asta e ca pare ca el chiar isi cauta raspunsul, nu e un film expozitional in care Herzog iti arata cat de vai mortii lor sunt astia in Conroe, Texas.

Si Herzog tot cauta si cauta si raspunsul vine la final si e un raspuns destul de zdrobitor prin virtutea fatalitatii lui. Filmu' pare sa-si mentina firul narativ de a determina ce i-a facut pe doi pusti din Conroe, Texas sa omoare 3 oameni doar pentru ca la un moment dat si-au dat seama ca ei ar vrea sa fure o masina. Si doar pentru ca voiau sa fure o masina, un cacat de masina, au intrat peste o femeie in casa, au omorat-o, si dupa aia au mai omorat alti doi oameni pentru ca n-aveau cum sa ajunga inapoi la casa femeii aleia dupa ce i-au aruncat cadavrul, fara o cheie de la o poarta, cheie pe care au luat-o de la doi alti pustani care se intorceau acasa. Deci intrebarea lu' Herzog, pe parcursul filmului, e ceva de genu' "Deci de ce i-ati omorat?" si raspunsul pe care Herzog il lasa usor sa supureze din tot filmul, dar pe care nu-l formuleaza niciodata in mod explicit, este pretty much ca l-am omorat pentru ca parintii mei s-au futut si m-au facut.

Ultimele 20-30 de minute ale filmului, dupa ce suntem destul de acomodati cu personajele pe care le intervieveaza Herzog, constau din meditatiile intervievatilor asupra viselor lor de a infiinta familii, de a creste copii, de a fi tati etc. Asta in conditiile in care jumatate din oamenii pe care-i intervieveaza sunt in puscarie si cealalta jumate a fost la puscarie. Dar indubitabil si invariabil scopul fiecaruia dintre indivizii astia in viata e sa faca copii. Unu din cei doi indivizi care au comis alea trei crime de mai sus, in ciuda faptului ca e in puscarie pana in 2046, s-a casatorit cu the white trash lawyer pe care o avea, care pizda marturiseste juisand "and I'm not the kind of girl to fall in love with an inmate" - unde intervine maestria lui Herzog care pur si simplu isi construieste filmu' din declaratii din-astea unde-si lasa intervievatii sa spuna numai prostii despre ei insisi nu cu scopul de a judeca, absolut deloc, ci cu scopul de a diagnostica. Si in ciuda faptului ca tipu' asta e in inchisoare pana in 2046, la momentu' in care Herzog o filma pe pizda-sa ea era deja well on her way to giving birth. Tipu' zice de asemenea ca el vrea 8 copiii. And then there you have it. Why do people kill and why does the state kill? Pentru ca oamenii din Conroe, Texas n-au absolut nimic altceva mai bun de facut decat sa se reproduca. Mai fut un pic, mai baga un an de inchisoare, mai ies, mai fut un pic, mai intra 20 de ani la inchisoare, vine si fi-su in inchisoare (tatal lu' baiatu' asta care vrea 8 copiii era intervievat tot in inchisoare), e ok, ne mutam cu toata familia la inchisoare.

Deci vizavi de why do people kill, why does the state kill? Raspunsul peste care a dat Herzog e destul de neconfortabil si anume ca omoara pentru ca se fut si pentru ca exista si pentru ca se reproduc si pentru ca vor continua sa se reproduca, din inchisoare, din afara inchisorii, de langa inchisoare, conteaza prea putin, ei zic ca vor 8 copiii din inchisoare in timp ce-si deplang copilaria lipsita de figuri paterne, toti fiind la inchisoare. Filmul se termina destul de perfect in cheia asta.


The Drama

Blue Valentine - Din 2010. Cu Ryan Gosling, pentru ca e in toate filmele care se fac acum (ceea ce nu e tocmai cel mai rau lucru din lume) si cu Michelle Williams. Descrierea asta a filmului, ca e unu care sare in diverse planuri temporale ale relatiei dintre oamenii astia doi il face sa para usor mai fantasmagoric decat e de fapt. De fapt, sunt doar doua planuri temporale pe care le tot intersecteaza destul de abil regizoru' si anume, bineinteles, inceputu' relatiei si sfarsitul ~9 ani mai tarziu.

Filmul e o mega-micro drama complet lipsita de orice soi de grandomanie filmiceasca pe care o refuza cu fiecare ocazie, inclusiv mascularea (cuvantul asta exista in conditiile in care eMasculare inseamna ce inseamna) lu' Ryan Gosling care refuza in repetate randuri sa dea dovada de orice ar insemna ferocitate white trash masculina. E, deci, o micro-drama care se intampla intre Michelle Williams, white trash extrordinaire si Ryan Gosling, mutator profesionist cu camion si fara liceu, white trash extrordinaire si el. Ce-i da totusi un ceva filmului astuia e ca isi ilustreaza micro-drama universala cu o detasare diagnosticanta in egala masura cu aia a lu' Herzog. E genul de detasare nu atat clinica si rece, cat genul de detasare cu care relatezi o poveste fundamental fatalista, in care sfarsitul va fi unul catastrofal si totusi pe cat de catastrofal pe atat de inevitabil in interiorul universului pe care-l habiteaza indivizii astia. Il vedem pe Ryan Gosling contempland alaturi de colegii lui mutatori de mobila daca exista totusi dragoste la prima vedere cum a vazut el in filme, ca el ar tinde sa creada ca da, pentru ca tocmai a vazut-o pe Michelle Williams. Convins, deci, de sansele ca asta sa fie dragoste d-aia pe bune, o tot urmareste pe fata asta pana cand reuseste s-o convinga de ceva. Drama e ca fata asta tocmai a fost impregnata cu japca de un alt white trash extrordinaire. Iar in momentul fatalist paroxistic al filmului Michelle Williams decide, pe masura ce i se anestesiaza pizda spre a avorta the tiny white trash that is to come, ca de fapt nu poate sa faca avort. Drept care Ryan Gosling, indragostit la prima vedere asa cum era, decide ca ok hai sa facem o familie impreuna cu copilu' lu' baiatu' asta altu' care a venit si m-a batut la depozit anyways ca nu-l mai bagai in seama. Deci mda.

La sfarsitul filmului se intoarce spre tema centrala a acestui post si anume copiii si in timp ce Michelle Williams urla la Ryan Gosling ca ea vrea sa divorteze el o intreaba "Do you really want Frankie (copilu') to grow up in a broken home?" Yup. Asadar alt punct de vedere in ceea ce priveste how to become fucked up white trash. Gaseste o pizda, indragosteste-te de ea, fa o familie cu ea si copilu' pe care-l are in ea venit cu japca de la alt white trash si vezi daca ce-ai invatat din filme sta in continuare in picioare si daca nu, atunci fii dezamagit si suparat.

Altminteri, filmul mult mai suportabil si urmaribil decat ar putea suna o micro-drama de genul asta, iar asta e in mare parte meritul regizorului care e foarte abil in a calcula exact gradul de acvarizare al mediului astuia pe care ni-l prezinta. Altfel spus, nu te pune sa empatizezi cu saracu' Ryan Gosling, devenit alcoolic si acum nu-l mai vrea pizda-sa, ci mai degraba iti arata prin paralelismul dintre inceputul relatiei lor si sfarsitul, fatalismul absolut al tuturor intamplarilor astora. Diversele referinte la filme si romantism din filme nu fac decat sa ranforseze imaginea asta pe care o lasa filmul a unei lumi populata de indivizi care habar nu au pe ce lume traiesc dar care au ca repere in viata exclusiv mizerii pizdistice hollywoodiene, pe care le inghit cu galetile, pentru ca, really, there's nothing else to hope for. Fatalist, nu?

The Horror


The Tall Man - The Tall Man e filmul nou al lui Pascal Laugier, tipu' care a facut Martyrs, the horror to see din chestiile care s-au facut in ultimii ani. Martyrs fiind atat de bun, orice s-ar fi intamplat eu eram destul de pregatit sa-i dau credit cacalau lu' Pascal Laugier, din simplul motiv ca nu cred c-ar fi putut nimeni sa faca un film ca Martyrs accidental. Adica, ceva ceva trebuia sa fie acolo. Iar ce era acolo se resimte intr-o masura destul de considerabila si aici. E acelasi gen de conducere narativa a filmului, aceeasi estetica, aceeasi inclinare spre un soi de body-horror foaaaarte interesant si eficient in acelasi timp.

N-as scrie mult mai mult despre filmul asta pentru ca orice detaliu as da ar fi destul de major spoiler, dar se petrece tot intr-un oras american izolat vai morti, populat tot exclusiv de white trashi. Iar Pascal Laugier are o solutie destul de inovativa pentru problema identificata in mod fatalist mai sus si de Herzog si de Blue Valentine. Partea amuzanta e ca din punctul asta de vedere ambele filme de mai sus i-ar da un soi de legitimitate solutii gasite de Pascal Laugier pentru intreruperea ciclului vicios si infinit al white trash-ilor. Sau daca nu-i dau legitimitate solutiei lui, atunci pur si simplu admit ca solutie nu exista, asa ca in conditiile in care solutie nu exista, si nu exista nimic de facut, atunci faptul ca Laugier a construit toata masinaria care opereaza in filmul lui face, deodata, ceva mai mult sens decat ar fi facut in mod normal.

 

Free Blog Counter