Tuesday, March 12, 2013

film history 2



2. Realism and Surrealism




The Asphalt Jungle (John Huston, 1950, USA, 112 minutes) 

Hmmmmm. The Asphalt Jungle e, aparent, unu din filmele noir fundamentale de la care au plecat multe alte filme noir. Filmele noir fiind, in contextul istoriei cinematografice, momentu' in care hollywoodu' dupa al doilea razboi mondial si-a dat seama ca viata e de fapt de cacat si a inceput sa mareasca contrastu la filme. Pentru ca viata e asa de de cacat negrul trebuie sa fie negru si albul trebuie sa fie alb. Si asa s-a infiltrat cinismul in mainstream-ul american. Cu contrastu mare si cu personaje principale de o verticalitate morala dubitabila. In filmul de fata majoritatea personajelor sunt niste criminali. Da' nu numai criminali, ci criminali cu tot felul de dorinte si vise si alte lucruri umane care se pare ca se pot regasi si in criminali. Deci din punctul asta de vedere aparitia filmului noir ca gen si momentul aparitiei e destul de interesanta. Filmul de fata pe langa faptu ca e foarte noir e aparent si matrita dupa care s-a nascut heist movie-ul. Deci Asphalt Jungle e interesant din tot felul de motive din-astea istorico-cinematografice. Din pacate e mai mult interesant ca un artefact istoric decat ca film in sine. Toata metafora cu "the asphalt jungle" e atat de grosolan transpusa in film incat sfarsitul care vrea sa fie revelator asupra acestei mari metafore descoperite de film (ca orasu e ca un soi de jungla cu asfalt oh noes) e destul de ridicol. Personaju principal e baiat de la ferma si tot filmul nu vrea decat sa se intoarca la ferma sa dea de mancare la cai, iar la sfarsit se intoarce impuscat ca sa moara la picioarele cailor si asta combinat cu titlul ar trebui sa faca un soi de poezie. Problema e ca poezia-mi pare vag lenta dupa toate standardele iar metaforele sunt un pic cam de fermier. Dar thanks for inventing the heist movie I guess?



Belle de Jour (Luis Bunuel, 1967, France/Italy, 101 minutes)

Ar cam fi multe de zis despre filmul asta. Motivul pentru care filmul asta se incadreaza sub surrealism nu e neaparat pentru ca zboara elefanti pe langa Catherine Deneuve si se topesc ceasuri, ci "surrealismu" lui Belle de Jour e ceva mai conceptual. Pun surrealism in ghilimele pentru ca aplicarea termenului astuia pe film pare cea mai fortata dintre aplicarile curentelor picturii pe film. Pe masura ce timpul a trecut peste filmul asta si cinema-ul s-a dezvoltat in propria lui limba imi pare ca Belle de Jour poate sa fie categorisit din ce in ce mai putin surrealist si din ce in ce mai mult... cinematografic. Pare mai putin surrealist si mai mult pur si simplu film bun. Pentru ca motivul si modul in care e surrealist conceptual Bunuel aici e ca de fapt povestea femeii asteia e destul de criptica si Bunuel o codeaza cu diverse scene onirico-dubioase menite sa te faca sa te scarpini in cap. Drept care aspectul surrealist conceptual al filmul ar trebui sa vina din faptul ca numeroase valente ale existentei personajului principal sunt voit complet inexplicabile. Dar asta se intampla in niste proportii in care, 50 de ani mai tarziu, cripticitatea asta nu mai e atat de frapanta incat sa-si care greutatea unor apelative ca "surrealist". Pare mai degraba un film care intelege relatia dintre subconstient si cinema ceva mai avant-la-lettre. Pe de alta parte poate nu mai e atat de frapant acum pentru ca intre timp genu asta de "surrealism" a devenit o norma a limbajului cinematografic care nu mai cere alte explicatii din afara propriului subiect. Pesemne ca adevarul e undeva la mijloc. Altminteri, filmul e absolut excelent iar Bunuel e un regizor cacator.

Un lucru de retinut in legatura cu filmul asta e ca scena faimoasa de la sfarsitul lui Brown Bunny post-muie in care e un cadru destul de lung cu picioarele incaltate ale lu Vincent Gallo impreunandu-se cu alea desculte ale lu Chloe Sevigny la marginea patului - cadru ala vine de aici. Doar ca Gallo o foloseste ca sa loveasca maxim la sentiment in Brown Bunny, pe cand la Bunuel cadru' asta releva niste intentii ceva mai intelectuale. Chiar si asa, cadrul cu picioarele lu Catherine Deneuve si pantofii ei de mega burgheza care se fute pe bani de plictiseala, combinate cu sosetele rapciugoase ale unui criminal dubios cu dinti auriti, leaga tot Belle de Jour sub un stindard destul de greu de egalat si asta in principal pentru ca Bunuel e un regizor cacator. Filmu asta are foaaaaarte multe cadre din-astea perfecte pentru poveste. Pesemne pentru ca Bunuel e unu din oamenii care intelege foarte bine valoarea transmiterii unei idei prin metode pur estetice. Cand vezi cu ochii se inregistreaza in alta parte decat atunci cand intelegi cu capul, iar Bunuel incearca in perpetuitate sa-ti futa ochii (dupa cum e destul de clar dupa inceputu de la Un Chien Andalou).



Sunday, March 10, 2013

film history 1

Asta o sa fie cursu' meu de istoria filmului dupa al doilea razboi mondial.

I. Postwar 


Rome, Open City (Roberto Rossellini, 1945, Italy, 100 minutes)

Hmmmm. Asta e filmul care aparent a nascut neorealismul italian. Si filmul pe care i-a facut pe toti italienii care au facut film dupa filmul asta sa zica ca Rossellini e tata lor a tuturor. Si ce-i drept filmul asta are niste merite destul de merituoase la cei ~70 de ani ai sai. E povestea unor indivizi implicati mai mult sau mai putin in rezistenta italieneasca impotriva nazistilor. Si prima jumatate de film se intampla cam cum se intampla filmele astea, cu ceva suspans cu niste intrigi, cu niste cadre amuzante, cu niste drame cu pizde, copii si vecini si tot asa. Doar ca fix pe la jumatea filmului lucrurile incep sa se incacateasca masiv. Si peisajul asta vag familiar al suspansului unei lumi petrecuta pe ascunzis incepe deodata sa fie percutata de niste lucruri ceva mai putin amuzante, ceva mai putin familiare si ceva mai putin inteligibile. Pana la punctul in care in film se intampla cadrul care aparent a marcat tot cinema-ul italianenesc de dupa el, cadrul este dansul:




Si consecintele:


Este momentul in care situatia se incacateste masiv, momentul in care istoria ia o turnura sinistra si momentul in care filmul italienesc devine neorealist, cand mama baiatului din poza e mitraliata pe strada dupa ce fuge dupa camionul in care fusese luat amantul ei. Daca prima jumatate a filmului parea sa curga narativ intr-un mod familiar cinematografic pentru povesti de genul asta, in a doua jumatate, post cadrul de mai sus, toata lumea e arestata si inchisa, interogata si torturata. In prima parte lucrurile erau totusi cumva deasupra pamantului si exista un soi de lumina in cadre, dupa ce e impuscata femeia aia filmul se inchide in baracile naziste si torturoase si sta acolo pana cand ii sunt luate toate personajele, unul cate unul, si duse dintr-o camera in alta ca sa fie torturate si omorate. Si filmul sta si, cu rabdare neorealista, ia marturie la cum se duc unu cate unu, degeaba, si dupa aia filmul se termina. Si asa incepe neorealismu italian.


Bicycle Thieves (Viitorio de Sica, 1948, 93 minutes)

Si asa continua neorealismu italian. Ce-a facut de Sica e ca aparent a luat un roman de cacat pe care nu-l tine minte nimeni si l-a facut intr-un film brici. Motivu pentru care nu i-a placut nimanui romanu? Probabil era o poveste de cacat scrisa de cacat despre niste unu care si-a pierdut bicicleta. Doar ca de Sica fiind foarte cinematografic, a luat povestea asta si a stiut cum s-o puna in imagini. Povestea in sine nu e teribil de palpitanta, majoritatea timpului pe ecran vezi un tata si un fiu care alearga prin Roma incercand sa gaseasca o bicicleta. Motivu pentru care probabil romanu era de cacat e ca pesemne ca era scris - si suna - la modu' asta: un tata si un fiu alearga prin Roma dupa o bicicleta. Ce face de Sica cinematografic as all fuck este ca face din cautarea asta un puseu al disperarii in imagini. Motivu pentru care filmu'  asta e bun e pentru ca de Sica a luat un italian de pe strada din anu' 1948 si l-a pus sa alerge pe strada dupa bicicleta lui cu fi-su ca si cum e un italian in anu' 1948. Si l-a filmat tot filmu' cum incearca sa gaseasca cacatu' ala de bicicleta ca altfel n-are ce sa manance. Pesemne ca non-actoru din rolu principal stia cum e sa alergi dupa mancare pe strazi si norocu face ca de Sica stia cum sa filmeze italieni care alearga pe strada dupa mancare in anu 1948. Drept care alergatul devine subiectul in sine, alergatul in italia in 1948 mai precis. Si de Sica exceleaza in a-si transmite ideile despre alergatul asta prin metode pur estetice si pur cinematografice, ideile sunt in imagini, iar asta e cam tot timpu foarte bine cand e vorba de cinema.

 

Free Blog Counter