film history 2

2. Realism and Surrealism

The Asphalt Jungle (John Huston, 1950, USA, 112 minutes) 

Hmmmmm. The Asphalt Jungle e, aparent, unu din filmele noir fundamentale de la care au plecat multe alte filme noir. Filmele noir fiind, in contextul istoriei cinematografice, momentu' in care hollywoodu' dupa al doilea razboi mondial si-a dat seama ca viata e de fapt de cacat si a inceput sa mareasca contrastu la filme. Pentru ca viata e asa de de cacat negrul trebuie sa fie negru si albul trebuie sa fie alb. Si asa s-a infiltrat cinismul in mainstream-ul american. Cu contrastu mare si cu personaje principale de o verticalitate morala dubitabila. In filmul de fata majoritatea personajelor sunt niste criminali. Da' nu numai criminali, ci criminali cu tot felul de dorinte si vise si alte lucruri umane care se pare ca se pot regasi si in criminali. Deci din punctul asta de vedere aparitia filmului noir ca gen si momentul aparitiei e destul de interesanta. Filmul de fata pe langa faptu ca e foarte noir e aparent si matrita dupa care s-a nascut heist movie-ul. Deci Asphalt Jungle e interesant din tot felul de motive din-astea istorico-cinematografice. Din pacate e mai mult interesant ca un artefact istoric decat ca film in sine. Toata metafora cu "the asphalt jungle" e atat de grosolan transpusa in film incat sfarsitul care vrea sa fie revelator asupra acestei mari metafore descoperite de film (ca orasu e ca un soi de jungla cu asfalt oh noes) e destul de ridicol. Personaju principal e baiat de la ferma si tot filmul nu vrea decat sa se intoarca la ferma sa dea de mancare la cai, iar la sfarsit se intoarce impuscat ca sa moara la picioarele cailor si asta combinat cu titlul ar trebui sa faca un soi de poezie. Problema e ca poezia-mi pare vag lenta dupa toate standardele iar metaforele sunt un pic cam de fermier. Dar thanks for inventing the heist movie I guess?

Belle de Jour (Luis Bunuel, 1967, France/Italy, 101 minutes)

Ar cam fi multe de zis despre filmul asta. Motivul pentru care filmul asta se incadreaza sub surrealism nu e neaparat pentru ca zboara elefanti pe langa Catherine Deneuve si se topesc ceasuri, ci "surrealismu" lui Belle de Jour e ceva mai conceptual. Pun surrealism in ghilimele pentru ca aplicarea termenului astuia pe film pare cea mai fortata dintre aplicarile curentelor picturii pe film. Pe masura ce timpul a trecut peste filmul asta si cinema-ul s-a dezvoltat in propria lui limba imi pare ca Belle de Jour poate sa fie categorisit din ce in ce mai putin surrealist si din ce in ce mai mult... cinematografic. Pare mai putin surrealist si mai mult pur si simplu film bun. Pentru ca motivul si modul in care e surrealist conceptual Bunuel aici e ca de fapt povestea femeii asteia e destul de criptica si Bunuel o codeaza cu diverse scene onirico-dubioase menite sa te faca sa te scarpini in cap. Drept care aspectul surrealist conceptual al filmul ar trebui sa vina din faptul ca numeroase valente ale existentei personajului principal sunt voit complet inexplicabile. Dar asta se intampla in niste proportii in care, 50 de ani mai tarziu, cripticitatea asta nu mai e atat de frapanta incat sa-si care greutatea unor apelative ca "surrealist". Pare mai degraba un film care intelege relatia dintre subconstient si cinema ceva mai avant-la-lettre. Pe de alta parte poate nu mai e atat de frapant acum pentru ca intre timp genu asta de "surrealism" a devenit o norma a limbajului cinematografic care nu mai cere alte explicatii din afara propriului subiect. Pesemne ca adevarul e undeva la mijloc. Altminteri, filmul e absolut excelent iar Bunuel e un regizor cacator.

Un lucru de retinut in legatura cu filmul asta e ca scena faimoasa de la sfarsitul lui Brown Bunny post-muie in care e un cadru destul de lung cu picioarele incaltate ale lu Vincent Gallo impreunandu-se cu alea desculte ale lu Chloe Sevigny la marginea patului - cadru ala vine de aici. Doar ca Gallo o foloseste ca sa loveasca maxim la sentiment in Brown Bunny, pe cand la Bunuel cadru' asta releva niste intentii ceva mai intelectuale. Chiar si asa, cadrul cu picioarele lu Catherine Deneuve si pantofii ei de mega burgheza care se fute pe bani de plictiseala, combinate cu sosetele rapciugoase ale unui criminal dubios cu dinti auriti, leaga tot Belle de Jour sub un stindard destul de greu de egalat si asta in principal pentru ca Bunuel e un regizor cacator. Filmu asta are foaaaaarte multe cadre din-astea perfecte pentru poveste. Pesemne pentru ca Bunuel e unu din oamenii care intelege foarte bine valoarea transmiterii unei idei prin metode pur estetice. Cand vezi cu ochii se inregistreaza in alta parte decat atunci cand intelegi cu capul, iar Bunuel incearca in perpetuitate sa-ti futa ochii (dupa cum e destul de clar dupa inceputu de la Un Chien Andalou).

film history 1

Asta o sa fie cursu' meu de istoria filmului dupa al doilea razboi mondial.

I. Postwar 

Rome, Open City (Roberto Rossellini, 1945, Italy, 100 minutes)

Hmmmm. Asta e filmul care aparent a nascut neorealismul italian. Si filmul pe care i-a facut pe toti italienii care au facut film dupa filmul asta sa zica ca Rossellini e tata lor a tuturor. Si ce-i drept filmul asta are niste merite destul de merituoase la cei ~70 de ani ai sai. E povestea unor indivizi implicati mai mult sau mai putin in rezistenta italieneasca impotriva nazistilor. Si prima jumatate de film se intampla cam cum se intampla filmele astea, cu ceva suspans cu niste intrigi, cu niste cadre amuzante, cu niste drame cu pizde, copii si vecini si tot asa. Doar ca fix pe la jumatea filmului lucrurile incep sa se incacateasca masiv. Si peisajul asta vag familiar al suspansului unei lumi petrecuta pe ascunzis incepe deodata sa fie percutata de niste lucruri ceva mai putin amuzante, ceva mai putin familiare si ceva mai putin inteligibile. Pana la punctul in care in film se intampla cadrul care aparent a marcat tot cinema-ul italianenesc de dupa el, cadrul este dansul:

Si consecintele:

Este momentul in care situatia se incacateste masiv, momentul in care istoria ia o turnura sinistra si momentul in care filmul italienesc devine neorealist, cand mama baiatului din poza e mitraliata pe strada dupa ce fuge dupa camionul in care fusese luat amantul ei. Daca prima jumatate a filmului parea sa curga narativ intr-un mod familiar cinematografic pentru povesti de genul asta, in a doua jumatate, post cadrul de mai sus, toata lumea e arestata si inchisa, interogata si torturata. In prima parte lucrurile erau totusi cumva deasupra pamantului si exista un soi de lumina in cadre, dupa ce e impuscata femeia aia filmul se inchide in baracile naziste si torturoase si sta acolo pana cand ii sunt luate toate personajele, unul cate unul, si duse dintr-o camera in alta ca sa fie torturate si omorate. Si filmul sta si, cu rabdare neorealista, ia marturie la cum se duc unu cate unu, degeaba, si dupa aia filmul se termina. Si asa incepe neorealismu italian.

Bicycle Thieves (Viitorio de Sica, 1948, 93 minutes)

Si asa continua neorealismu italian. Ce-a facut de Sica e ca aparent a luat un roman de cacat pe care nu-l tine minte nimeni si l-a facut intr-un film brici. Motivu pentru care nu i-a placut nimanui romanu? Probabil era o poveste de cacat scrisa de cacat despre niste unu care si-a pierdut bicicleta. Doar ca de Sica fiind foarte cinematografic, a luat povestea asta si a stiut cum s-o puna in imagini. Povestea in sine nu e teribil de palpitanta, majoritatea timpului pe ecran vezi un tata si un fiu care alearga prin Roma incercand sa gaseasca o bicicleta. Motivu pentru care probabil romanu era de cacat e ca pesemne ca era scris - si suna - la modu' asta: un tata si un fiu alearga prin Roma dupa o bicicleta. Ce face de Sica cinematografic as all fuck este ca face din cautarea asta un puseu al disperarii in imagini. Motivu pentru care filmu'  asta e bun e pentru ca de Sica a luat un italian de pe strada din anu' 1948 si l-a pus sa alerge pe strada dupa bicicleta lui cu fi-su ca si cum e un italian in anu' 1948. Si l-a filmat tot filmu' cum incearca sa gaseasca cacatu' ala de bicicleta ca altfel n-are ce sa manance. Pesemne ca non-actoru din rolu principal stia cum e sa alergi dupa mancare pe strazi si norocu face ca de Sica stia cum sa filmeze italieni care alearga pe strada dupa mancare in anu 1948. Drept care alergatul devine subiectul in sine, alergatul in italia in 1948 mai precis. Si de Sica exceleaza in a-si transmite ideile despre alergatul asta prin metode pur estetice si pur cinematografice, ideile sunt in imagini, iar asta e cam tot timpu foarte bine cand e vorba de cinema.

white trash-o-rama, now in triple vision

Intamplarea face ca in ultimul timp am vazut trei filme care se preocupa toate in egala masura serios cu cum se fut white trashii din america. De fapt nu cum se fut neaparat ci cam care-s consecintele cand se tot fut white trashii. White trashii din america, ca sa fim specifici, dar cumva am senzatia ca termenu de white trash e destul de localizat geo-politic cat sa se inteleaga ca e vorba despre americani prosti. Cu suflete bune, nu zice nimeni altceva. Da' prosti ca pula.

Asadar:

The Truth

Into the Abyss - al lu Herzog, 2011. Herzog de la Bad Lieutenant incoace pare c-a intrat intr-o vrie producatoare de film. Snorting coke with Nicholas Cage can maybe do that to you. Desi ma indoiesc ca Herzog se baga la coxxx, e mai degraba genu' care-si mananca pantofu' pentru c-a pierdut un pariu cu Errol Morris. Inca nu sunt sigur daca cele doua lucruri sunt compatibile.

In fine, filmul asta e despre cum Herzog se duce in inima problemei in America, undeva adanc in Texas, unde oamenii-i marturisesc cu nonsalanta ca raspuns la intrebarile in egala masura nonsalante ale lui Herzog ca ei nu stiu sa citeasca. Herzog fiind Herzog cam mananca chestia asta pe paine. Filmu' zice ca e o investigatie a "why people - and the state - kill". Si cel putin incepe asa, pentru ca daca e o caracteristica predominanta in vria producatoare de film a lu' Herzog din ultimii ani e ca he's exploring shit. Asa cum zicea cand facea Encounters at the End of the World in 2007, cand niste unii i-au zis "Ba Herzog, ia un cacalau de bani si du-te in Antarctica" si el a zis "Ok, da' stiti, eu nu fac filme cu pinguini" si ei pesemne ca au zis lasa asa da-i ca merge. Ce vreau sa zic e ca Herzog pare sa fie intr-o zona in care e foarte predispus sa vada unde-l duce materialul pe care-l gaseste la fata locului decat sa vina cu un plan preconceput. Cand s-a dus in Antarctica zicea ca habar n-are ce voia sa faca, stia doar ca el nu face filme cu pinguini, si-a iesit un film destul de... Destul de Encounters at the End of the World. Cam asa si in cazu' cu texanii, si, ce-i drept, poti sa zici ca investigheaza de ce oamenii omoara si de ce statul omoara. Adica intrebarea ar putea sa fie asta, in ceea ce priveste filmu' lu Herzog, doar ca partea foarte frumoasa la filmul asta e ca pare ca el chiar isi cauta raspunsul, nu e un film expozitional in care Herzog iti arata cat de vai mortii lor sunt astia in Conroe, Texas.

Si Herzog tot cauta si cauta si raspunsul vine la final si e un raspuns destul de zdrobitor prin virtutea fatalitatii lui. Filmu' pare sa-si mentina firul narativ de a determina ce i-a facut pe doi pusti din Conroe, Texas sa omoare 3 oameni doar pentru ca la un moment dat si-au dat seama ca ei ar vrea sa fure o masina. Si doar pentru ca voiau sa fure o masina, un cacat de masina, au intrat peste o femeie in casa, au omorat-o, si dupa aia au mai omorat alti doi oameni pentru ca n-aveau cum sa ajunga inapoi la casa femeii aleia dupa ce i-au aruncat cadavrul, fara o cheie de la o poarta, cheie pe care au luat-o de la doi alti pustani care se intorceau acasa. Deci intrebarea lu' Herzog, pe parcursul filmului, e ceva de genu' "Deci de ce i-ati omorat?" si raspunsul pe care Herzog il lasa usor sa supureze din tot filmul, dar pe care nu-l formuleaza niciodata in mod explicit, este pretty much ca l-am omorat pentru ca parintii mei s-au futut si m-au facut.

Ultimele 20-30 de minute ale filmului, dupa ce suntem destul de acomodati cu personajele pe care le intervieveaza Herzog, constau din meditatiile intervievatilor asupra viselor lor de a infiinta familii, de a creste copii, de a fi tati etc. Asta in conditiile in care jumatate din oamenii pe care-i intervieveaza sunt in puscarie si cealalta jumate a fost la puscarie. Dar indubitabil si invariabil scopul fiecaruia dintre indivizii astia in viata e sa faca copii. Unu din cei doi indivizi care au comis alea trei crime de mai sus, in ciuda faptului ca e in puscarie pana in 2046, s-a casatorit cu the white trash lawyer pe care o avea, care pizda marturiseste juisand "and I'm not the kind of girl to fall in love with an inmate" - unde intervine maestria lui Herzog care pur si simplu isi construieste filmu' din declaratii din-astea unde-si lasa intervievatii sa spuna numai prostii despre ei insisi nu cu scopul de a judeca, absolut deloc, ci cu scopul de a diagnostica. Si in ciuda faptului ca tipu' asta e in inchisoare pana in 2046, la momentu' in care Herzog o filma pe pizda-sa ea era deja well on her way to giving birth. Tipu' zice de asemenea ca el vrea 8 copiii. And then there you have it. Why do people kill and why does the state kill? Pentru ca oamenii din Conroe, Texas n-au absolut nimic altceva mai bun de facut decat sa se reproduca. Mai fut un pic, mai baga un an de inchisoare, mai ies, mai fut un pic, mai intra 20 de ani la inchisoare, vine si fi-su in inchisoare (tatal lu' baiatu' asta care vrea 8 copiii era intervievat tot in inchisoare), e ok, ne mutam cu toata familia la inchisoare.

Deci vizavi de why do people kill, why does the state kill? Raspunsul peste care a dat Herzog e destul de neconfortabil si anume ca omoara pentru ca se fut si pentru ca exista si pentru ca se reproduc si pentru ca vor continua sa se reproduca, din inchisoare, din afara inchisorii, de langa inchisoare, conteaza prea putin, ei zic ca vor 8 copiii din inchisoare in timp ce-si deplang copilaria lipsita de figuri paterne, toti fiind la inchisoare. Filmul se termina destul de perfect in cheia asta.


The Drama

Blue Valentine - Din 2010. Cu Ryan Gosling, pentru ca e in toate filmele care se fac acum (ceea ce nu e tocmai cel mai rau lucru din lume) si cu Michelle Williams. Descrierea asta a filmului, ca e unu care sare in diverse planuri temporale ale relatiei dintre oamenii astia doi il face sa para usor mai fantasmagoric decat e de fapt. De fapt, sunt doar doua planuri temporale pe care le tot intersecteaza destul de abil regizoru' si anume, bineinteles, inceputu' relatiei si sfarsitul ~9 ani mai tarziu.

Filmul e o mega-micro drama complet lipsita de orice soi de grandomanie filmiceasca pe care o refuza cu fiecare ocazie, inclusiv mascularea (cuvantul asta exista in conditiile in care eMasculare inseamna ce inseamna) lu' Ryan Gosling care refuza in repetate randuri sa dea dovada de orice ar insemna ferocitate white trash masculina. E, deci, o micro-drama care se intampla intre Michelle Williams, white trash extrordinaire si Ryan Gosling, mutator profesionist cu camion si fara liceu, white trash extrordinaire si el. Ce-i da totusi un ceva filmului astuia e ca isi ilustreaza micro-drama universala cu o detasare diagnosticanta in egala masura cu aia a lu' Herzog. E genul de detasare nu atat clinica si rece, cat genul de detasare cu care relatezi o poveste fundamental fatalista, in care sfarsitul va fi unul catastrofal si totusi pe cat de catastrofal pe atat de inevitabil in interiorul universului pe care-l habiteaza indivizii astia. Il vedem pe Ryan Gosling contempland alaturi de colegii lui mutatori de mobila daca exista totusi dragoste la prima vedere cum a vazut el in filme, ca el ar tinde sa creada ca da, pentru ca tocmai a vazut-o pe Michelle Williams. Convins, deci, de sansele ca asta sa fie dragoste d-aia pe bune, o tot urmareste pe fata asta pana cand reuseste s-o convinga de ceva. Drama e ca fata asta tocmai a fost impregnata cu japca de un alt white trash extrordinaire. Iar in momentul fatalist paroxistic al filmului Michelle Williams decide, pe masura ce i se anestesiaza pizda spre a avorta the tiny white trash that is to come, ca de fapt nu poate sa faca avort. Drept care Ryan Gosling, indragostit la prima vedere asa cum era, decide ca ok hai sa facem o familie impreuna cu copilu' lu' baiatu' asta altu' care a venit si m-a batut la depozit anyways ca nu-l mai bagai in seama. Deci mda.

La sfarsitul filmului se intoarce spre tema centrala a acestui post si anume copiii si in timp ce Michelle Williams urla la Ryan Gosling ca ea vrea sa divorteze el o intreaba "Do you really want Frankie (copilu') to grow up in a broken home?" Yup. Asadar alt punct de vedere in ceea ce priveste how to become fucked up white trash. Gaseste o pizda, indragosteste-te de ea, fa o familie cu ea si copilu' pe care-l are in ea venit cu japca de la alt white trash si vezi daca ce-ai invatat din filme sta in continuare in picioare si daca nu, atunci fii dezamagit si suparat.

Altminteri, filmul mult mai suportabil si urmaribil decat ar putea suna o micro-drama de genul asta, iar asta e in mare parte meritul regizorului care e foarte abil in a calcula exact gradul de acvarizare al mediului astuia pe care ni-l prezinta. Altfel spus, nu te pune sa empatizezi cu saracu' Ryan Gosling, devenit alcoolic si acum nu-l mai vrea pizda-sa, ci mai degraba iti arata prin paralelismul dintre inceputul relatiei lor si sfarsitul, fatalismul absolut al tuturor intamplarilor astora. Diversele referinte la filme si romantism din filme nu fac decat sa ranforseze imaginea asta pe care o lasa filmul a unei lumi populata de indivizi care habar nu au pe ce lume traiesc dar care au ca repere in viata exclusiv mizerii pizdistice hollywoodiene, pe care le inghit cu galetile, pentru ca, really, there's nothing else to hope for. Fatalist, nu?

The Horror

The Tall Man - The Tall Man e filmul nou al lui Pascal Laugier, tipu' care a facut Martyrs, the horror to see din chestiile care s-au facut in ultimii ani. Martyrs fiind atat de bun, orice s-ar fi intamplat eu eram destul de pregatit sa-i dau credit cacalau lu' Pascal Laugier, din simplul motiv ca nu cred c-ar fi putut nimeni sa faca un film ca Martyrs accidental. Adica, ceva ceva trebuia sa fie acolo. Iar ce era acolo se resimte intr-o masura destul de considerabila si aici. E acelasi gen de conducere narativa a filmului, aceeasi estetica, aceeasi inclinare spre un soi de body-horror foaaaarte interesant si eficient in acelasi timp.

N-as scrie mult mai mult despre filmul asta pentru ca orice detaliu as da ar fi destul de major spoiler, dar se petrece tot intr-un oras american izolat vai morti, populat tot exclusiv de white trashi. Iar Pascal Laugier are o solutie destul de inovativa pentru problema identificata in mod fatalist mai sus si de Herzog si de Blue Valentine. Partea amuzanta e ca din punctul asta de vedere ambele filme de mai sus i-ar da un soi de legitimitate solutii gasite de Pascal Laugier pentru intreruperea ciclului vicios si infinit al white trash-ilor. Sau daca nu-i dau legitimitate solutiei lui, atunci pur si simplu admit ca solutie nu exista, asa ca in conditiile in care solutie nu exista, si nu exista nimic de facut, atunci faptul ca Laugier a construit toata masinaria care opereaza in filmul lui face, deodata, ceva mai mult sens decat ar fi facut in mod normal.

Berlin £4+5

Ieri nu am scris, caci ieri este posibil sa ma fi imbatat, dar nu-mi amintesc exact, ceea ce este propriu unei imbatari. Raman, deci, incerte motivele pentru care n-am scris aseara.  

Deci ieri. Berlin £4. Ne-am trezit si ne-am dus spre Potsdamer Platz. Un Platz in care n-am mai fost pana acum. Cel mai mare Platz de pana acum. Un Platz adevarat. In Potsdamer Platz este mamutul Sony Center care este un soi de HQ pentru Berlinale din cate mi s-a parut mie. Dar noi ne-am dus acolo pentru muzeul filmului german. Si aflandu-ma in centrul Berlinalei mi-am dat seama magnitudinea la care nu inteleg nimic din festivalul asta. Adica 8,9. Sunt in Berlin de 5 zile si m-a durut fix in pula de Berlinala. E ca si cum ai fi in Paris si nu ti-ai ridica niciodata privirea ca sa te uiti la turnu Eiffel. Poate parea destul de cool pentru unii, smechereste asa, je m'en fiche. Dar la scurt timp iti dai seama cat de retardata e chestia asta de fapt. Adica foarte retardata. Exersandu-ne ignorarea proactiva a Berlinalei, ne-am plimbat prin HQ cautand muzeul filmului pe care l-am si gasit, am si intrat, l-am si vizitat. E un muzeu simpatic si bifabil, minus altarul Marlene Dietrich care este vomitiv, privind partea pseudoluminoasa a lucrurilor, am vazut cum arata un oscar. Si de fapt era un prim oscar, un oscar de la prima editie din 1929. Arata prafuit. Apoi pentru ca unii dintre noi s-au dus la opera la Wagner iar altii dintre noi nu, cei care nu s-au dus s-au suit in metrou in directia magazin de dvd-uri. Am ajuns la magazin de dvd-uri alt emporiu al inchirerilor cu un sertaras mic cu dvd-uri foarte scumpe de vanzare. Moment in care am clasificat problema dvd-urilor Berlinale ca fiind de-a dreptul spectaculos de muista. Si adevarul e ca pur si simplu dvd-urile in orasul asta nu sunt de cumparat. Poate pentru ca baga in pret dublajul retardat si redundant in germana, poate pentru ca sunt pur si simplu bulangi. Dar cumva intre 12 si 25 de euro nu e nici un loc de nici o manevra. Duse sunt zilele in care ma perindam prin Fopp-ul londonez si-mi luam 8 dvd-uri cu 20 de lire ca un smecher. Cu o suparare considerabila, m-am indreptat spre casa iar pe drum in metrou am intalnit un pseudojaponez (recte, tata japonez a futut mama germanca ori invers) care canta cacator de bine. Nu stiu pe ce melodie m-am oprit acolo in metrou, da' m-am asezat confortabil si am stat vreo 30 de minute in care a facut un cover absolut excelent la Karma Police si unul la fel de bun la I Will Survive oricat de cacat ar suna asta. Vocea tipului era asa o combinatie ciudata de Antony de la Antony and the Johnsons si Thom Yorke, in ecou metroului Berlinez. A fost o auditie foarte fascinata de eterul din care aparea vocea individului, drept care am si depus o donatie considerabila in cutiuta dansului. Iar el mi-a dat o carte postala pe care era lipita adresa lui de myspace pe care sunt niste mizerii techo-popo-caca japoneze care n-au nici o legatura cu nimic. De asemenea in plic, pe langa cartea postala se afla si un servetel despre care nu se stie nici pana in ziua de astazi la ce ar fi trebuit sa serveasca. Speculatiile mele variaza de la faptul ca trebuia sa ne dea un autograf pe servetel la faptul ca trebuia sa ne stergem mucii lacrimosi cu servetulul ala. In orice caz, dupa esecul de a gasi dvd-uri decente, muzica tipului a venit foarte foarte bine. Am plecat cand frigul imi intrase bine bine in oase si nu-mi mai simteam capul. Apoi am ajuns acasa si am deschis televizorul si am adormit pe Nicholas Cage dublat in germana. Fucked up shit. 

Berlin £5 

Azi m-am trezit la 12. Si am plecat spre muzeul erotismului, unde nu prea am ajuns, decat putin , pentru ca am dat peste biserica lui Wilhelm I care a fost bombardata in timpul razboiului si partial reconstruita si integrata berlinesc foarte bine in niste alte cladiri construite pe-acolo ca sa serveasca bisericii. Locul arata asa

Epic. Dupa ce am terminat de vizitat pe-acolo si dupa ce unul dintre noi a furat o lumanare menita sa fie aprinsa in memoria lui Wilhelm I, am plecat sa mancam. Intamplarea face ca am ajuns sa mancam intr-un restaurant jamaican in prea respectabilul cartier Charlottensburg (sau scris ceva de genul asta). Ei bine, fara alte giumbuslucuri culinare de data asta, am comandat pui jamaican. Si am asteptat sa vina din jamaica. Vreo 40 de minute asa. A venit si nu parea sa fie cu nimic mai smecher decat puiul de rand. Ca o forma de disrespect nici macar nu l-am mancat pe tot. Ba chiar am baut si o bere germana. Zilele in care beam Dju Dju beer au trecut de mult. Am crescut cu totii. 

Apoi ne-am dus sa cautam mama librariilor, care se afla sub un pod. Am gasit mama librariilor si desi avea niste carti relativ interesante despre filme, n-am gasit nimic care sa ma faca sa incep sa scuip bani pe angajatii librariei. Apoi m-am intors pentru o pauza pana acasa. Apoi am plecat sa vedem de fapt care-i toata smecheria cu Kreuzberg asta, cartierul smecher al turcilor. Este, in primul rand, plin de Doner Kebap-uri. Toate par bune. Noi am intrat in cel mai scump dintre ele care era si un restaurant. Plin si cu oameni asteptand afara la coada. Cu ocazia asta m-am lamurit ca mancarea asta n-are ce sa caute, din punctul meu de vedere, intr-un loc cu 10euro kebabu' si 5 euro hummusu. Chiar nu. Apoi ne-am dus sa bem intr-un bar de pe-acolo din Kreuzberg. Asta am reusit. 

Pe drum, Tiganas in U-Bahn

Berlin £3

Ninge. Ninge, nge nge nge. Am o perna mlastinoasa in care dorm, ori incerc. Azi am cautat magazine cu dvd-uri de cumparat. Am gasit magazine cu dvd-uri de inchiriat si magazine cu dvd-uri scumpe in germana. Am gasit un soi de centru cultural/expozitie/spital de nebuni abandonat care era urias, vechi si mirosea foarte tare a iarba. Inauntru erau exponate sculpturi din suduri. Foarte frumos. Am mancat la thailandezi ca orice berlinez respectabil. Am mancat la thailandezi sushi si ceai. Apoi ceai indian latte intr-un loc numit ambulanta. Apoi spre singurul buncar anti-raid aerian deschis publicului din berlin. E o intreprindere privata. Buncaru e al unei familii. E buncaru in care fugeau oamenii din gara distrusa din apropiere atunci cand americanii bombardau ce-a mai ramas din gara. Parea ceva serios. Am intrat si ne-a intampinat un clovn. Lonelyplanet zicea ca-i interesant. Pretul a fost redus pentru ca nici una din parti n-avea marunt. Si afara ningea, ngea, ngea. Am intrat si era un Haunted House. La primele camarute era ceva cu istorie, ceva cu manechine in pozitii compromitatoare in timp ce erau scuturate de sange sau in timp ce li se transfuziona sange din miei. Apoi locul a abandonat orice pretentie de a avea vreun aport istoric si au aparut vampirii si liliecii. De asemenea, un cap de mort care sufla aer spre tine. Dintr-un motiv sau altul. Acum beau bere. Mergand la etajul superior al buncarului in care se adaposteau berlinezii impotriva bombelor, am gasit mai multe panze de paianjan si un angajat al buncarului care aparea din intuneric sa te sperie. Ma gandesc ca s-au gandit ce l-ar enerva cel mai tare pe Hitler. Si probabil dintr-o lista de 5, intre sinagoga, teren de baschet, banca si shawormerie au decis ca o casa a ororilor l-ar fute destul de tare pe Hitler. Asa ca in buncar acolo te atacau liliecii. Debusolati, deznadajduiti,  descumpaniti si alte adjective cu D, am luat-o in jos pe scari spre ceea ce trebuia sa fie partea serioasa a intreprinderii. Am gasit un buncar cu multe hartii pe pereti din care traduse in engleza doar alea pe care aveau chef sa le traduca, in rest ziare vechi si doua televizoare in custi, ca sa nu fugi din buncar cu ele. Aproape am adormit in fata unuia dintre televizoare. Ma gandeam ca la banii aia dupa ce m-a fugarit un retardat cu masca din intuneric, macar as putea strecura un pui de somn. Dar nu. Am decis ca vom merge la Checkpoint Charlie muzeu, care este muzeul zidului berlinului si este foarte mare, foarte scris si foarte serios. Mai scris si mai serios decat am fi putut noi asimila dupa ce ne-a fugarit o maimuta prin intunericul buncarului lui Hitler. Erau carti scrise pe peretii aia. Carti. Dupa primele doua ore nu mai intrau informatii in cap despre zidul ala. Era un pic ca si cum cineva a muscat din wikipedia si-a vomitat-o pe peretii din Checkpoint Charlie. Nu o priveliste-mbucuratoare. Dupa ce am contemplat daca sa incep sa fut ca un retardat globul pamantean urias dintr-una din camere si dupa ce am decis sa nu pentru ca era o camera atintita spre mine, probabil pentru ca multi altii incercasera sa futa globu' ala inaintea mea, m-am mai plimbat un pic prin scris si am vazut tot felul de alte lucruri despre care as putea sa spun nimic.

Am coborat si mi s-a prezentat ocazia sa cumpar pietricele din zidul berlinului la 15 euro. Am zis pas ca astept pana cand o sa pot sa cumpar pietricele din World Trade Center. Inapoi in kreuzberg unde cinele se-nvart in jurul cifrei de 4 euro, am mancat mancare si am baut mai mult ayran. Cand sa plecam, am vazut ca unul din ayranele pe care le luasem expira azi. Am prezentat problema cu politete turcului gras si l-a schimbat pe ayranu expirat si ne-a mai dat unul in plus. Asta e ospitalitate orientala. Daca nu-ti place produsu' meu iti mai dau unu gratis. 

Inca o zi in care nu am gasit magazinul de dvd-uri. Cautarea chiar continua, anume maine, cand o sa mai caut si alte magazine de dvd-uri. Pana una alta, mai am o poza din muzeul lui Checkpoint Charlie, dupa momentul ala critic in care am decis ca n-o sa incerc sa fut globu'. 

Tiganas si Reagan

Berlin £2 - Sick Statues

Asta a fost o zi foarte proasta. Psihologic vorbind. Dormind patru oameni intr-o camera, chiar daca pe nivele diferite ale camerei, dormitul poate fi problematic. Mai ales cand un retardat continua sa sforaie dupa ce dai cu piciorul in el. Asa ca dupa o zi nedormita in taxi avion tren gheata am intrat intr-o alta zi nedormita. Saracul eu. 

Azi am plecat in cautarea Pergamonului care era undeva pe insula muzeelor in Freidrichstrasse da' Freidrichstrasse e mare. S-ar putea spune si ca insula muzeelor e destul de mare doar ca intamplarea face ca ocolind-o neintentionat am ajuns in tot felul de alte locuri. Cum ar fi Dussman's sau ceva de genul asta. Un soi de Diverta pe steroizi, Barnes & Noble sau HMV german si tot felul de alte comparatii din-astea redundante. In ciuda faptului ca avea toate cacaturile din lume, toate erau peste 10 euro si toate erau in germana. Exista un loc special rezervat in capul meu pentru enervarile in situat

iile de genul asta, iar faptul ca mai erau si toate in germana nu ajuta cu nimic. Drept care in momentul in care mi-am dat seama de fapt cat de enervat sunt de locul ala, m-am dus repede la parter, m-am asezat pe un fotoliu si am inceput sa citesc poezie in germana. Pentru ca ma dureau picioarele. Puteam doar sa verific daca ultima silaba din ultimul vers rimeaza cu ultima silaba din urmatorul vers. Si slava domnului, rimau, nu era poezie din-aia alba si degeaba. 

Dupa ce m-am gasit suprasaturat de silabele cuvintelo

r germane si indeajuns de odihnit incat sa parasesc incinta, am luat-o pe jos spre insula muzeelor care era in directia opusa. Ajunsi la insula muzeelor l-am gasit pe Pergamon care era cel mai mare si mai rau dintre muzee, am intrat, am luat bilet si am iesit sa mancam, ca orice indivizi respectabili. Dumnezeu n-a fost, in mod evident, prea fericit cu faptul ca am mancat strutul ala ieri, pentru ca m-am trezit cu o portie de scarbosenie germana in fata. Mai exact, niste varza scarboasa cu ce-ar fi trebuit sa fie ceva de porc dar arata de parca era o bucata de sunca de praga lovita si toate astea la pretul imbucurator de 9 euro. Cu pedeapsa primita, deci, ne-am dus spre Pergamon pe care am reusit sa-l parcurgem in ceva mai putin de doua ore, ceea ce inseamna ca e un muzeu mic. Sau mai mic decat ma a

steptam oricum. Am vazut tot felul de chestii romane si o reconstruire a unei porti a Babylonului si in rest cam atat. O sa pun niste poze mai jos care se vor intitula "Sick Statues" pentru ca arata destul de fucked up. 

Afara, in fata muzeului, in frigul vietii, incercand sa 

ma decid daca sa mor pe loc sau sa ma duc acasa, am decis sa mergem in Kreutzberg sa bem ayran si sa mancam la turci. Ceea ce am si facut. Trei ayrane si o shawarma (asa scriu ei!) mai tarziu, ma simteam de-a dreptul implinit. Fiind ora 11 acum, aici, pot sa zic ca sunt cat se poate de pregatit sa ma duc sa lesin in pat. Dar intai voi pune pozele. 

Sick Statues

Ultima poza e epica. 

De asemenea, ca bonus, dupa 6 ore de plimbatura, ajunsi intr-o stare de retardare implinita, urmatoarea poza s-a intamplat

Tiganas in Babylon 

Berlin £1

Am ajuns in Berlin. Acum 9 ore. Acum 12 ore eram intr-un taxi cu un nene care ne explica cum s-a lasat de meseria de ospatar dupa 6 ani pentru ca de la un punct incolo a decis ca ar vrea sa-i bage cate un pix in ochi fiecarei cliente pe care o vede. Sa le faca ochii albastri, a zis. 

Dupa un timp am ajuns la Berlin in avionul germanwings facut sa arate ca un urs. Parca zburam intr-o mascota a unei echipe de fotbal american. Cand am iesit au inceput semnele foarte multe si dubioase care spuneau tot felul de lucruri complet neinteligibile si care vor fi numite de-aici incolo Kastofurustdamm. Pentru ca da. Confuzionat ca 

de obicei in momentul post aterizator, m-am gasit cumparand o apa plata la jumate de 3euro si 10. Si 10! Fast forward prin S-Bahn-ul berlinez, aterizati intr-un spatiu balsoi nerecognoscibil, am luat la picior un pod interminabil din gheata cu toate bagajele in carca ca sa ajungem la Stephanstrasse. Cum ar veni, strada stefan cel mare. Apare proprietara la secunda la locul stabilit si urcam spre apartamentul foarte dragut din care fur eu internet acum de la proprietarul nebanuitor al unui router dlink. 

O fuga pana la minimarket pentru micul dejun de maine, cativa castraveti murati si niste Knopperi mai tarziu, o luam din nou la picior spre ceea 

ce am vrea sa fie o zona plina de restaurante, dar se dovedeste a fi un spatiu vast si vacant, punctat doar de o inchisoare gigantica - jumate moderna, jumate veche de o suta de ani, in cautarea Reichstag-ului pe care pana la urma nu l-am urmarit. Am ajuns in schimb in cea mai monstruoasa gara/centru de transport posibil. S-Bahn, U-Bahn, B-Bahn, etc-Bahn si raiul capitalist al globalizarii la un loc. Virgin, Burger King, Kaiser's, Dunkin Donuts si tot felul de alte magazine de haine deloc remarcabile pentru mine. 

Dupa un periplu confuz cu liftul intre cele 5 nivele (!!!) ale giganticitatii, si 28 de euro pentru un bilet de 7 zile mai tarziu, ne-am gasit S-Bahn-ul la nivelul 4

 de unde plecasem initial, dar eh. Eh. Doua trenuri mai tarziu, suntem in drum spre o strada teoretic plina de restaurante care avea menirea sa ne salveze de la infometare pe strazile acum ningande (!) ale Berlinului. Ningande. Intre o bucatarie vietnameza, una alibabaneza, una spaniola si una identificata vag doar ca sud asiatica, am ales Massai, restaurantul cu specific Eritrean. Adica in Africa. Fiind hotarat ca aici in Berlin sa mananc cele mai fucked up chestii cu putinta, in sensul de deloc comune pentru mine pana acum, dar totusi nesimtindu-ma african intru totul, intre strutul disponibil si zebra disponibila, am ales, totusi strutul. Si ce merge mai bine langa niste strut daca nu o bere numita Dju Dju Mango. Gustul berii Dju Dju Mango este fix ce s-ar putea intui si astepta de la o bere numita Dju Dju Mang

o. Strutul in mod neasteptat are mai degraba gust de vita si nu de pasare asa cum ar fi fost logic decent. 

Altminteri, am simtit fucked up-ness-ul scontat cand, in discutie, cu gura plina de strut am pronuntat cuvintele Irina Margareta Nistor. Iar atunci zi

ua mea tocmai s-a declarat implinita. 

Pe drumul de intoarcere, deloc confuz si deloc de doua ore, urmatoarea poza s-a intamplat.