Foarte Tarantino

O, Brother Where Art Thou - Cred ca este filmul Fratii Coen prin excelenta, perfect reprezentativ pentru tonul lor tongue-in-cheek pregnant in toate filmele pre-No Country For Old Men. Cu Burn After Reading ar da de banuit ca se intorc la acelasi tip de film.

Intolerable Cruelty - Parca jumate din George Clooney-ul din filmul de mai sus s-a transpus in asta. Ceva mai nememorabil decat O, Brother, dar voi prefera in orice zi o comedie romantica a fratilor Coen decat una random. Pesemne ca cea mai remarcabila observatie care mi s-a intiparit in minte dupa ce am vazut filmul este ca pur si simplu George Clooney regizat de Fratii Coen este o bestie cu totul aparte, complet separata de orice altceva face omul asta in rest. Iar transformarea asta este, da, remarcabila.

Pulp Fiction - Il vad acum a doua oara. Cumva filmul asta al lui Tarantino sufera, cel putin din punctul meu de vedere, de un altfel de imbatranire. Pentru mine, personal, poate daca eram pe o insula pustie si nu mai auzisem nimic despre Tarantino si nici nu-i mai vazusem nici un film facut dupa Pulp Fiction, poate lucrurile ar fi fost ok. Probabil ca daca l-as fi vazut in 1994 cand a aparut mi-ar fi placut mult mai mult decat am ajuns la concluzia ca imi place acum. Problema este ca pentru mine in filmele lui Tarantino intotdeauna a fost un echilibru foarte delicat intre "uite ce film cool" si "uite cat de cool sunt eu". Iar dupa ce i-am vazut toate filmele si dupa toate chestiile pe care le-a spus el sau s-au spus despre el in ultimii ani si au ajuns in mod involuntar la urechile mele, vad cu totul altfel Pulp Fiction-ul lui.

Il vad ca un film jumate ok, jumate ingrozitor de enervant. Ceea ce e in ton cu balanta delicata despre care am zis, da' aici parca partea enervanta m-a afectat mai tare. Pur si simplu imi vine sa ma pis si sa ma pis serios pe filmele facute show-off care vorbesc in totalitate despre regizorul lor si deloc despre personaje. Si de fapt la vizionarea asta, incarcat cu diverse energii negative vizavi de domnu Tarantino, simteam ca ma ca ma doare-n cur de personaje, ca sunt niste simple caricaturi prin care sa-si etaleze Tarantino monstruoasa lui smecherime, minus niste scene mai serioase cum ar fi supradoza si fututul in cur, in rest parca ma uitam la Tarantino scalambaindu-se. Ceea ce nu este distractiv catusi de putin.

Prin toata pasiunea aia a lui pentru cinema si toate cunostintele lui de video store geek, Pulp Fiction, in momentul asta, fiind in deplina cunostinta de cauza in legatura cu cine e Tarantino, are pentru mine un iz mult prea show-offish, mult prea demonstrativ in "coolness-ul lui". Si ca sa ajunga la un climax, ca poate nu era de-ajuns, sa fim foarte siguri ca stim cine e Tarantino, si-a scris un rol acolo care e la fel de potrivit ca pula in ochi. Pur si simplu nu se baga acolo. Scena in care Vincent Vega si Jules dau ochii cu personajul jucat de Tarantino, in casa lui, arata fix ca un sketch Saturday Night Live. Parca e o parodie de cacat. Parca vad doi Jedi cum intra in casa la George Lucas si incep sa poarte o conversatie cu el, in timpul asta George Lucas incercand la randul lui sa joace un rol de cine stie ce pula mea Jedi Master. E pur si simplu de cacat si jenant.

Tarantino asta chiar nu poate sa faca un film fara sa flegmeze sa se pise sa se cace pe el, astfel incat sa fim 100% sigur ca e ADN-ul lui si ca el este cel care, intr-adevar a semnat filmul ala. Partial imi pare rau ca am dezvoltat asa o aversiune fata de Tarantino, ca poate filmele astea, daca as fi putut sa le separ de somitatea autoinstituita din spatele lor, poate as fi putut sa le savurez si sa ma si distrez, dar asa, pana la urma, pana la sfarsitul zilei, ma pis pe Tarantino.

Si nu ma pis cu bucurie. Ma pis cu o oaresicare deznadejde. Pentru ca e clar ca individul are talent si stie foarte bine sa faca niste lucruri, dar parca se simte obligat de o forta superioara sa se implanteze cu o obstinatie patologica in fiecare film al lui. Din punctul meu de vedere, si probabil strict din punctul meu de vedere, isi pune piedici singur. Din punctul meu de vedere, e ca si cum Leonard Cohen, in concert, ar canta un cantec si s-ar opri din cand in cand sa zica "Ba, da' pula mea, cant bine, nu?" si mai canta un pic si iar "... pula mea chiar sunt foarte bun" si tot asa. Da, Leonard Cohen, ESTI FOARTE BUN, da' canta acolo in pula mea si taci!

i don't think we're saving the world with shitty haiku

Pontypool - WOW. WOWOWOWOWOW. Fuck. Absolut, absolut spectaculos. Unul dintre motivele principale pentru care m-am abonat la Total Film si Total Filmul vine de la ea din Londra pana aici in Pantelimon, este ca printre randuri, referinte si topuri, scapa filme despre care altminteri pur si simplu nu cred c-as fi auzit. Pontypool este unul din ele. Nu stiu ce-i cu el, e facut de regizorul care inainte a facut Tracey Fragments pe care nu l-am vazut dar care a fost brevetat cu un foarte mare "Fucking fucktart movie" semn sa-l vada toata lumea. Drept care nu l-a vazut nimeni. Dar aici. Wow. Pur si simplu, where the fuck did this come from? Incepe cu o dimineata intunecata si fulguinda undeva in Canada cu tipul din imagine care vine la munca, la radio, la 6:30 dimineata. Primele 30 de minute ne baga in ritmul lent si linistit al unei dimineti urate intr-un sediu intr-un subsol al unui radio mic intr-o localitate mica canadiana. Doar ca DJ-ul si cele doua producatoare ale lui incep sa primeasca tot felul de stiri dubioase conform carora afara oamenii au inceput sa se manance unii pe altii. Cum ca afara se intampla o apocalipsa cu oameni care se blocheaza in repetarea interminabila a unor cuvinte pana cand a) mananca pe cineva sau b) le explodeaza viscerele. Totul se intampla intre cei patru pereti ai studio-ului, nu vedem nimic din ce se intampla afara, primim doar informatiile pe care le au si indivizii de pe ecran, ceea ce functioneaza perfect in a ne induce aceeasi panica pe care o simt si respectivii. Este pur si simplu o claustrofobie cinematografica perfecta. Fara bullshituri, fara adaugiri, perfect calibrat, Pontypool este impecabil tinut de la inceput pana la sfarsit. WWW.TORRENTZ.COM. ACUM!

"do we really wanna provide a genocide with elevator music?"

high concept movies

Ricky Gervais transforma filme in high concept in Total Film

Big: "A boy wakes up one day in a man's body." (If it were a film in which a man becomes young again, it probably wouldn't be described as "A man wakes up in a young boy's body". That would give the wrong impression)

Schindler's List: "Man breaks equal opportunity laws by only employing Jewish people in a factory even though they are not qualified, with disastrous results"

The Passion of the Christ: "Movie about a weird guy who you can beat and kill and he still forgives you"

Milk: "Gay politician gets shot in the face"

Philadelphia: "Gay lawyer with Aids hires black lawyer who hates gays. With Aids."

tot felul de lucruri

Cock.

In continuare ma simt dubios ca ma loghez cu contu de yahoo cand blogspotu' insista sa introduc contu gmail. La o scurta aruncare de ochi pe partea dreapta a blogului se poate vedea ca anul 2009 a fost un an trist pentru virtualitatea cnubului. Si nu vad ca lucrurile sa se remedieze prea curand. Doar ca uneori ma plictiseste analitatea limbajului pe care tre sa-l folosesc cand scriu pentru timpul liber si simt foarte tare nevoia sa-mi bag pula, pe blog. Ceea ce pesemne ca e sanatos.

8 Mile - Am vazut 8 mile pentru ca am auzit Dream On al Aerosmithsilor la radio si mi-am amintit ca mie imi placea eminem. Si am vazut 8 mile acum multi ani si atunci m-am uitat la el ca-mi placea eminem si atat, fara sa supun vreunei rigori calitatile artistico-poznase ale filmului. Deasemenea habar n-aveam ce-i ala regizor cand am vazut filmul asta. Si acum vad ca l-a facut Curtis Hanson si imaginea e a lui Rodrigo Prieto ceea ce e a fucking impressive combo. Iar filmul chiar e ok, in nici un fel unicat, povestea unui white trash care e scoasa din mizerie de cei doi indivizi abili mai sus mentionati.



Encounters at the end of the world - Am amanat mult filmul asta pentru ca intotdeauna mi-e frica de filmele lui Herzog chiar daca-mi plac. E aceeasi frica de a vedea filmele mari si asa mai departe, nu stiu exact de ce exista, da' exista. E interesant ca eu chiar sunt fan Herzog iar filmul de fata e demonstratia ca el poate sa faca din cacat brici. Niste unii l-au trimis in Antarctica la care el a replicat "n-o sa fac filme cu pinguini pufosi". Si de fapt habar n-avea ce film o sa faca. Da' a iesit o chestie metafizico-coplesitoare in care, printre altele, se inventariaza indivizii cazuti de pe harta in polul sud si reuseste sa faca din asta un subiect. Altul ar fi pinguinii nebuni si alte curiozitati care-l preocupa pe Herzog. Pe mine m-a lovit obsesia umanitatii cu incalcarea virginalitatii naturii in cazul asta. Primul in Antarctica care fuge pe un pogo stick dupa pinguini, primul care fute-o foca, primul care-si baga pula-n gheata, primul care arunga 4 metri de gheata in aer cu dinamita. Umanitatea care sapa pana in polul sud matematic precis ca sa ingroape un sturion in amintirea unei civilizatii efemere.

Pandorum - Chestia e ca m-am plictisit de SF-urile care nu se obosesc sa construiasca o poveste solida in spatele premizei monstruoase pe care si-o propun. Adica pur si simplu nu ma mai entuziasmeaza, daca m-au entuziasmat vreodata, SF-urile care se folosesc de niste circumstante cosmice ca sa faca un film de actiune in care cacatii de oameni se bat cu cacatii de monstri. Monstri care aici arata ca ceva ce-a vomat un extraterestru mai mare dupa ce i-a mancat pe dubiosii din The Descent si pe Tina Turner din Mad Max. Arata ca o Tina Turner regurgitata deci. Iar la sfarsitul acestei busculade interplanetare se tranteste un twist care nici macar nu e clar daca e twist sau nu. Presupun ca asta e twistul. Ma pis.

Surrogates - Toti Hollywoodieni se arunca sa se imbatraneasca pentru un Oscar iar Bruce Willis incearca alternativa. "Hmmm, ce-ar fi sa ma intineresc cu vreo 20 de ani, sa-mi pun o peruca ceva si niste ten din-ala pizda". Aceeasi problema cu Pandorumu, nu exista baza pentru premizele etalate de film. Dupa inventia surogatilor prin care umanitatea isi cara existenta, cumva criminalitatea a scazut 99%. Asta inseamna ca toate scursurile societatii, toti drogatii, hotii si Eminemii din 8 Mile-uri si-au cumparat roboti d-astia smecheri si s-au transformat in membri de vaza ai societatii? Decat sa-l puna-n pula mea pe Bruce Willis sa alerge printre roboti pe-acolo, putea mai bine sa ne explice cum pula mea mananca chestiile astea, cum se fut robotii, daca oamenii se mai fut si cum se mai fac copii in conditiile astea? Tot felul de lucruri interesante despre situatia de fata preced necesitatea imediata de a-i vedea peruca lui Bruce Willis falfaind in vant in timp ce sare 20 de metri de pe un container pe altul in robotul lui de smecher FBI. Este un film mic si insignifiant al carui singur merit este ca in timp ce Bruce Willis zboara cu tot cu peruca lui, se poate observa ca ii lipseste o mana. Asadar, intr-adevar, multumesc pentru un amputee Bruce Willis care la scurt timp este si executat cu un scurt si sec shotgun in gura primit de la o hillbilly americuntca. Este o iluzie, e doar robotul, dar boy is it fucking nice or what sa-l vezi pe Bruce Willis impuscat in fata? Just this once!

Saramago vs Meirelles

adica Cartea vs Filmul

Aceasta tentativa esuata de a crea un layout dramatic de saramago vs film, om vs destin, broasca vs iepure n-a reusit decat sa ma epuizeze dincolo de abilitatea de a scrie ce-avem de scris. Si totusi.

In debutul incercarii mele de a citi mai multe carti decat am facut-o pana acum s-a intamplat sa cumpar acest Blidness al lui Saramago. Un individ care surprinzator e inca in viata si care a scris cartea asta la 73 de ani ceea ce se simte in scriitura. Se simte pentru ca e un scris matur si controlat, care pare sa ia in considerare toate aspectele ale tuturor lucrurilor inainte sa scrie urmatorul cuvant. Iar acest control e perfect pentru un roman alegoric despre societatea in care ne regasim. In carte (si-n film) izbucneste o epidemie de orbire alba, "the white sickness" care in cateva saptamani cuprinde intreg mapamondul. Si Saramago construieste societatea oarba in jurul singurei persoane care si-a pastrat vederea: nevasta unui doctor - pentru ca nici un personaj nu capata nume in Blindness. Primii orbi sunt bagati in carantina intr-un spital de nebuni unde se prefigureaza noi ordini sociale stabilite de orbii neputinciosi si jegosi.

Si cam asta ar fi prima obiectie mare pe care am avut-o cand am vazut filmul: in film orbii au dusuri functionale. Au apa in tevi, se spala. In carte acumularea jegului lasat de 300 de orbi intr-o cladire izolata are un rol deosebit de important pentru dezumanizarea provocata de inabilitatea de a te sterge la cur ori inabilitatea de a nu calca in cacat si pisat de fiecare data cand te dai jos din pat. Ei bine, in film, igiena e asigurata - si genul asta de decizii sunt presarate pe parcursul intregului film. Meirelles a luat o chestie care functiona, care avea un rost anume si a scos-o pur si simplu. Parca intr-un efort de a aplica o paleta de banalizare pe intreaga scriitura.

Disperarea la care duce acest nivel ultim de neputinta - orbii intre orbi - sta la baza majoritatii intamplarilor din film si serveste drept ratiune justa si fatalmente umana. Luata dezolarea asta profunda si acumulata de la baza lucrurilor, intamplarile ce urmeaza devin izolate si ridicole.

Si chestia cu dusurile, care pentru un ochi teribil de neavizat ar putea parea irelevanta, nu e o scapare, uite din greseala le-am dat dusuri, pentru ca Meirelles continua sa aplatizeze cinismul si urletul lui Saramago, distrugandu-i distopia din cateva lovituri bine plasate, bruste, scurte dar pline de efect. Incepand de la existenta igienei, trecand prin niste banale replici cum ar fi momentul in care sub amenintare o femeie se trezeste in situatia in care seful banditilor orbi ii spune "suge-mi-o" si ea zice "nu" si in carte urmatoarea replica este "suge-mi-o sau nimeni din salonul tau nu mai primeste mancare" pe cand in film e "suge-mi-o sau te impusc in cap". Exact genul asta de, nici macar finete, ci o esentiala si minimala intelegere a romanului lipseste in filmul lui Meirelles. Pentru ca momentele de genul asta sunt esentiale pentru eseul scriitorului, este o curiozitate fata de natura umana: cat tine omul si cand si unde se activeaza animalul - cand devine autoconservarea primordiala prioritatea numarul unu. Pe cand indivizii acumulati din spatele filmului par sa nu fi inteles absolut nimic din nimic. Dintr-un roman cu o alegorie foarte meticulos construita ei minimizeaza totul la lucruri triviale in fata unei apocalipse cum ar fi gelozii ori suparari individuale.

Pe acelasi sistem de punctare bine plasata brusca si scurta se da si lovitura de gratie, chiar la finalul filmului, chiar in ultima replica, prin care toate eforturile conjurate de Saramago pentru a-si construi distopia, metafora si intelesul ei sunt reduse la nimic si facute rendundante cand, inventata, replica urmatoare umple ecranul: "This time they will really see".

Diferenta, pana la urma, este ca in carte este o apocalipsa muta, oarba si surda, o apocalipsa lipsita de demnitate ori glorie, o apocalipsa venita din bajbaiala neputintei. Pe cand in film e doar drama unei individe care parca s-a ratacit intr-o comunitate de orbi.

cluster fuck #1

Moon - Despre un industrias izolat trei ani pe o statie lunara de forare de combustibil. Spectaculos este ca tot filmul consta exclusiv in Sam Rockwell si ce face el acolo, tre sa fi fost un cosmar logistic sa faci un film cu un singur actor asa. Altminteri, de ce mi-a fost frica s-a intamplat: e genul de film cu o atmosfera care se construieste, nu atat izolarea de pe satelitul pamantului cat un soi de disperare ori ennui al existentei. Iar un ecran de 19 inch fisureaza aceasta constructie. Categoric un film de vazut in cinema, ceea ce pesemne ca nu se va intampla la noi.

Sleep Dealers - O parabola usor redundanta in eforturile ei despre muncitorii mexicani in slujba americanilor ce le-au distrus familiile. Atata efort pentru nimic.

In the loop - O satira despre cum se face politica mondiala cu un deznodamant mai dramatic decat ar promite inceputul filmului cu parafrazarea replicii Mariei Antoinette din "let them eat cake" in "let them eat cock" enuntata de personajul din poza alaturata. Schimburi de 3 replici acide pe secunda care reusesc sa functioneze in mod surprinzator pana la sfarsitul filmului fara sa se fasaie, cu tot cu iesirile nervoase ale lui James Gandolfini in rol de general american, momente in care Soprano-ul din el devine frapant.

hi movies

Hi



Happiness - In ciuda aparentei simultaneitati in care s-au lansat Happiness si American Beauty, eu intotdeauna am urat cacatul de American Beauty pentru ca mi se pare a fi un Hollywood adapted version a lu Happiness. Donc Happiness sans les coaie. Presupusa simultaneitate incearca sa dovedeasca ca m-as insela, dar oricum, sunt sigur ca tre sa fi zburat niste idei prin aer care s-au intamplat sa ajunga la urechile potrivite. Acum, Happiness este Filmul despre americani. Bifeaza si suburbanii si urbanii si artistii basinosi, uneori intersectandu-se. Cheia absurda in care Solondz reuseste sa tina filmul fara sa alunece prin nici o parte e spectaculoasa si intr-adevar din numeroase motive antiamericanismul prestat aici ma unge prin toate locurile prin care trebuie. Dar probabil cele mai frumoase sunt momentele tata-fiu in care ei vorbesc despre masturbare cu muzica feerica in spate, tatal intrebandu-l pe fiu daca vrea sa-i arate el cum sa si-o ia la laba ca si cum l-ar intreba daca vrea sa-i faca tema la desen.


Exiled - Sa ma pis pe citatele penibile pe care le printeaza astia pe postere. Mai sus, filmul lui Solondz era unul dintre putinele filme indelibile ale anului, iar asta e cel mai excitant film de actiune al anului. Iar cand nu sunt pregatiti sa conjure o propozitie trantesc niste adjective la intamplare "Astonishing", "Ravishing", "AMAZING", "CUNT DRIPPING", "PUSSY WATERFALLING". Asa. Acest eastern western este, intr-adevar, spectaculos asa cum le face smecheru' de Johnny To. Am ceva de imputat totusi filmului astuia, ceea ce poate n-as fi avut daca paranoiku nu tot urla cat de PUSSY WATERFALLING e filmu asta. Fiind atat de eastern western spectaculoso-pizdos cu chinezii care rup norma filmati ca in picturile baiatului aluia cu vapoarele, filmul isi impune singur niste limite din care nu poate sa iasa. Si nu poate sa iasa pentru ca MARFA-ul dus atat de in extrem, in ciuda faptului ca este, intr-adevar, marfa, rezuma un pic filmul la un artificiu giumbuslucas excelent filmat si facut si jucat si pisat, dar un artificiu nonetheless. Deci se pune singur intr-o cutiuta, dar acolo unde e el e cel mai smecher film din cutiuta lui.


Gomorrah - Pac pac fac italienii. Pac pac. Va' fa'-n culo prego deci. Pe cele trei cd-uri pe care l-am vazut, spre rusinea mea ratand atatea ocazii de a-l vedea pe ecran mare, lucrurile s-au desfasurat cam asa. Primul CD cu cele 50 de minute ale sale pune bazele celor 5-6 povesti pe care urmeaza sa le vedem, da' o face lent si in ciuda minutiozitatii frescii sociale (da, ca-n Enigma Otiliei), aceasta prima bucata nu pare sa construiasca prea mult in interesul filmului, doar adauga-n lungime. In opinia mea, CDu 1 putea sa cada la montaj. Dar ei bine, lucrurile se intetesc in CD-ul 2 si macaronarii in chiloti incep sa il ridice pe Cain asa cum scria pe subtitrari. Aici incep lucrurile sa se miste si ingelegem si noi cat de cat ce-i ce in filmul asta, in ciuda faptului ca-i destul de foarte complicat sa urmaresti in egala masura toate povestile cu un egal interes. Cu CD-ul 3 cred ca si-a batut cuiele-n cosciug domnu Roberto Saviano, autorul cartii dupa care s-a facut filmul. Aici e carnea, aici e societatea sud-italieneasca dezlantuita, aici ridicolul gangsterilor in chiloti tintuit pe perete, aici, chiar cu scena de final, lipsa completa a gloriei cautate, venita odata cu moartea intr-un excavator pe plaja.

Deci Apollo and the buffalo and the Anna Anna Anna oh! in concluzie