Richard Kelly

Pentru ca am vazut The Box la cinema acum 2 saptamani si pentru ca am vazut Donnie Darko asta seara. Mi-am dat seama ca este un regizor pe care-l admir si-l respect cu precizie. In sensul in care stiu exact ce admir si respect la el, iar asta nu mi se intampla des. La filmografia lui mamut de trei filme simt ca in ultimul timp i se acorda mai putin credit decat merita, drept care voi incerca sa-i dau putin credit.


Donnie Darko - Cand am vazut Southland Tales, al doilea film al lui Kelly, mi s-a parut spectaculoasa cantitatea inumana de informatii cu care esti bombardat in timp ce te uiti la el. Iar fenomenul asta credeam ca e propriu apocalipsei pe care si-o spunea acolo in film Kelly, dar nu, asta este stilul lui. Richard Kelly e un individ care in primul rand isi respecta foarte tare spectatorul, incepe de la un nivel si are pretentia admirabila de la omu' de pe scaun sa nu fie retardat. Iar asta mi se pare profund respectabil.

Donnie Darko incepe incet insa pana la sfarsit ai nevoie de un caiet si un pix ca sa incepi sa desenezi diagrame in tentativa de a lega firele din film. Dar asta e o iluzie. In ciuda faptului ca scenariile lui sunt scrise absolut impecabil si la o adica, la o verificare atenta, ele functioneaza, nu asta e miza. Tonele de piste si posibilitati pe care ti le ofera nu sunt menite sa culmineze intr-un punct singular apoteotic la sfarsitul caruia sa sari in sus si sa zbieri ASTA E. Din universul Donnie Darko si in general din lumile create de Kelly tu trebuie sa iei ce intelegi tu. Asta este valoarea in filmele lui, ceea ce pricepi tu. Nu exista o cheie a filmului in care sa-l descifrezi si sa te simti debarasat de presiunea unui mister nerezolvat.

Interpretarea mea, de exemplu, e ca Donnie Darko este un individ care-si vede viitorul si care are optiunea sa moara sau nu, iar el alege sa moara, pentru ca lumea in care el exista si in care el e viu devine una dezastruoasa, iar majoritatea dezastrelor sunt cauzate de el, iar el le cauzeaza pentru ca pentru a trai il asculta pe iepurasul de doi metri. Lumile lui Richard Kelly sunt intotdeauna profund impregnate de cauzalitate. Insa interpretarea mea e la fel de corecta ca cea a fetii care crede ca Donnie Darko este Iisus care moare pentru pacatele noastre, avand ca argumente figura angelica Cherita, crucea de pe scoala si alte lucruri pe care le-am uitat. Si daca asculti cu atentie nu pare ridicola nici teoria asta. De-asta Donnie Darko e considerat o capodopera pe buna dreptate, pentru ca lumea si personajele lui sunt pe atat de universale pe cat de incalcite, pe atat de accesibile pe cat schizofrenice, iar daca tu esti un mulgator de vaca poti sa rezonezi la reforma agrara pe care o vezi in film, iar daca tu esti un filosof poti sa rezonezi la existentialismul Satre-ian din filmele lui Kelly. Din asa ceva se face arta cu adevarat coplesitoare.

Southland Tales - Unul din motivele majore pentru care-l admir si respect pe Richard Kelly este consecventa lui. A facut Donnie Darko si toata lumea i-a cazut la picioare si l-a trambitat ca noul mare geniu cinematografic. Ceea ce nu a facut decat sa-i dea bugetul pentru a continua sa-si puna aceleasi idei care-l bantuie pe pelicula.

Daca la Donnie Darko poti sa incerci sa legi fire pentru linistea ta sufleteasca, la Southland Tales orice asemenea tentativa e futila si retezata din start. Pentru ca filmul chiar este la fel de haotic, volatil si impiedicat ca o apocalipsa. In continuare functionand dupa o regula suprema a cauzalitatii, Southland Tales este un sfarsit iminent al lumii.

Toate lucrurile care se intampla de la un punct incolo al istoriei filmului converg spre o foarte logica si fireasca apocalipsa, poetica si profetica. Iar din tot haosul unei lumi pe pragul colapsului si unui film care alearga sa spuna povestea acestei lumi, la sfarsit raman doar doi indivizi intr-o duba, care decid soarta umanitatii. Filmul lui Kelly imi pare ca functioneaza perfect si perfect poticnit ca o piramida cu varful in sus, moment in care totul se termina nu cu o explozie Roland Emmerichiana tot prezisa de film ("This is the way the world ends, not with a whimper but with a bang") ci tocmai cu un geamat care se ridica din tot haosul ala doar pentru a-l distruge. Pesemne ca acum tocmai am facut la fel de mult sens ca filmul, dar asta e foarte ok. Ideea e ca din societatea prabusinda etalata in fata noastra pana la urma ramane un fir mai important decat toate celelalte si anume firul uman.

The Box - Este o intersectare foarte fericita, cea dintre Richard Kelly si Richard Matheson (autorul short story-ului Button Button pe care se bazeaza The Box). Pentru ca atat in filmele lui Kelly cat si in short-urile lui Richard Matheson, in primul rand planeaza un sentiment absolut de "ceva e in neregula". Matheson iti dadea din scriitura un sentiment visceral care te avertiza ca ceva e foarte gresit si rau in toata povestea asta, iar Kelly o face din atmosfera dezolanta pe care si-o imprima in lumile create.

The Box este povestea unui cuplu care primeste o cutie cu un buton pe care daca-l apasa cineva din lume necunoscut lor va muri, iar ei vor primi 1 milion de dolari. The Box este, de asemenea, singurul film al regizorului pe care-l poti rezuma intr-o fraza. Povestea incepe de la acest moment in care ei trebuie sa ia aceasta decizie insa ajunge mult mult mai departe.

In mod amuzant, este cel mai audience-friendly film al lui Kelly (in ciuda contextului profund filozofic), in sensul in care sunt puse acolo lucruri care nu au alta menire in afara de cea de a te ajuta sa fii dispus, cinematografic vorbind, sa mergi in calatoria asta cu respectivul cuplu. Sunt bifate cu repeziciune si dezinteres scenele din care trebuie sa intelegi de ce sa nu-i urasti pe oamenii astia pentru ca au apasat butonul. Iar toate motivele si pasajele necesare formatului scenaristic sunt absolut neinteresante pentru Kelly. El se grabeste sa ajunga in domeniul care-l intereseaza, momentul in care filmul degenereaza intr-un roller coaster existentialist cu Sartre pe locul de langa tine la sfarsitul caruia nu stii daca sa apreciezi filmul sau efortul. Eu apreciez efortul indeajuns de mult cat sa-mi placa filmul si ii acord indeajuns de multa incredere lui Richard Kelly cat sa ma uit fascinat la demersurile sale de a-si satura filmele cu cat mai multe din ideile proprii.

Idei care intotdeauna sunt unele meritorii si, chiar daca esti de acord cu ele sau nu, cu siguranta sunt demne de respect macar pentru formularea lor.

05:04

Da.

Am primit de la Mos Nicolae niste bilete la Don Quijote al lui Dan Puric, la TNB. Aparent indivizii care tin conferinte interminabile despre credinta in Dumnezeu stiu sa danseze. Asa o fi, oricum, nu pot fi sigur, pentru ca eu am intrat la Don Quijote si am ajuns la Ivan Turbinca. A fost nici mai mult nici mai putin de socant. Trebuia sa vad un slabanog in chiloti dansand evlavios pe povestea lui Don Quijote. Dar nu. Eu am vazut batjocura sideranta care este teatrul la TNB. Am vazut, probabil, Nichitus-ul teatrului. Un spectacol dupa Ion Creanga facut indeajuns de strident si de topait cat sa rada romanu-n sala. Ha ha ha. Cat despre dansul pe care trebuia sa-l vad, n-am vazut decat niste tarani topaind in stanga si-n dreapta esuand sa tina ritmul cu ei insisi daramite cu ceilalti din grup. N-am putut nici macar sa dorm. Iar eu mi-am dezvoltat abilitatea de a adormi spontan la performante artistice jenante, filme ori nu. Iata, insa, ca aici nu s-a putut.

Continuand cu filmele, am facut niste alegeri gresite, insa incet, dar sigur, probabil o sa renunt sa ma mai ambitionez sa-mi pierd timpul cu filme pe care sunt destul de sigur ca n-ar trebui sa le vad. Filme despre care stiu destul de sigur ca sunt proaste. Asadar

Don't Be a Menace to South Central While Drinking Your Juice in the Hood - Tot din categoria filme pe care le-am vazut cand eram mai proaspat, eram curios cum arata atatia ani mai tarziu. Arata cam la fel. Nici atunci nu stralucea. Acum pur si simplu arata ca un film care, pe langa faptul ca nu prea e amuzant, pare ca nu a avut nici un monteur si au trantit brut pe ecran. Toate secventele sunt mai lungi cu vreo 5-10 secunde decat ar fi trebuit sa fie, fara nici un motiv. Pesemne ca glumele alea foarte amuzante cu negri si bunici care fumeaza iarba multa necesita cateva momente de reflectie pentru o buna insusire.

Jennifer's Body - La filmele proaste de genul asta ma refeream mai sus. Adica despre filmul cu negri eram intr-o buna masura cert ca nu-si depaseste conditia, dar Jennifer's Body e fix genul de film care probaaaaaaaaabil ca e prost si totusi l-as vedea. Nu de alta dar una din copertile Total Film era cu tarfaciunea Megan Fox. Problema esentiala a acestui film este, in principiu, ca exista. Iar asta se intampla din mai multe motive. In primul rand, pentru ca cineva din Evreuwood a avut senzatia ca retardata de Diablo Cody (stripperita scenarista oscarizata pentru Juno) chiar stie sa scrie scenarii. Nu stie. Stie doar sa puna multa emfaza pe faptul ca ea este o mare pizda pe val acum la hollywood si desi scrie niste mediocritati, nu ca uzate, ci asa... abc film horror pentru scoala de copii cu sindrom down (nu vreau sa ofensez copiii cu sindrom down, ci doar pe Diablo Cody, tarfa). Infuzandu-si cu convingere tot ce-a putut ea in scenariul asta, de la pareri la pizda, stripperita a reusit sa faca o basina care se crede cacat. Imi cer scuze pentru formularile deloc placute estetic, dar asa sta treaba. Gradul infumurarii creste considerabil odata cu intrarea lui Megan Fox in ecuatie, care si ea este echivalentul lui Diablo Cody, doar ca nu in spatele unui laptop cu degetele pe taste tastand entuziasta despre cum menstrueaza, ci in fata ecranului, menstruand on-screen. Este asa o combinatie teribil de emotionanta de film foarte prost care are senzatia ca nu e foarte prost. E ca si cum te-ai uita la un copil retardat de 26 de ani care citeste un cuvant si e foarte foarte mandru si tu-l aplauzi bravo bravo bravo dar de fapt te gandesti vai ce copil retardat de 26 de ani.

Voiam sa scriu si despre Five Minutes of Heaven care este noul film al lui nenea care a facut Der Untergang, insa iata ca m-am irosit pe pizde proaste. Deci data viitoare

bad case of the insomnia

6:55

E deja traditionala insomnie de decembrie. Cea mai rea insomnie de decembrie a fost acum cativa ani cand, dupa vreo doua saptamani jumate mi-am dat seama ca eu n-am mai vazut lumina zilei de, da, doua saptamani jumate. Ceea ce a fost de-a dreptul dramatic. Mai cu seama ca exista pericolul ca respectiva experienta sa se repete. In orice caz, aflandu-ma in plina cura de dezintoxicare cinematografica, dupa filmul sfasietor de prost la care am asistat in aducerea pe lume, azi am vazut doua filme.

A Christmas Carol - Pentru ca voiam sa vad ceva la cinema si pentru ca asta s-a intamplat sa vad. E, cel putin, prima utilizare inteligenta si nu opulenta degeaba a 3D-ului, ceea ce a fost placut. A fost, de asemenea, cred, primul film 3D pe care l-am vazut in limba lui nativa. Cumva fiica domnului Margineanu, in varsta de 12 ani, nu s-a simtit compulsionata sa-l dubleze pe Jim Carrey. Probabil c-ar fi fost frumos sa aud vocea unei romance de 12 ani in Londra anilor 1800. In orice caz, filmul m-a lasat destul de indiferent. Si atat, really.

Very Bad Things - E un film pe care-l caut de ceva timp. In memorie, ca pe net presupun ca era. L-am vazut cand eram mic si-mi aminteam doar socul pe care-l simteam cand il vedeam la varsta-mi de foarte putini ani. Asta si o anume asiatica cracita in sange pe podeaua unei bai intr-un hotel. Eram curios daca filmul chiar e asa hardcore cum imi aminteam sau nu. Si e. Este The Hangover varianta gone wrong. Anume niste unii se duc sa aiba un bachelor party in Vegas unde unu din ei, pompat cu cocaina infige o curva-ntr-un carlig de prosoape in baie. In timp ce-o craceste pe pereti. Iar cei cinci in timp ce dezbat ce fac cu curva moarta cu carligu-n cap de pe podea apare un negru de la paza hotelului care are nenorocul de a fi injunghiat in repetate randuri cu un tirbuson. Cei doi morti ajung pana la urma ingropati si dezmembrati in niste valize sub desertul Nevadei. Grupul fiind unul eminamente evreiesc, cand sa-i ingroape au un atac bizar de constiinta si constata ca nu pot sa le ingroape bucatile amestecate intre ele pentru ca ar fi impotriva legii evreiesti. Evreii astia... Iar filmul se tine tot asa pana la sfarsitu-i apoteotic care totusi ramane, nu m-am inselat, unul dintre cele mai absurd fucked up finaluri ever, cu doar doi dintre cei 5 prieteni ramasi in viata, intr-o curte, unul dintre ei amputat deasupra genunchilor intr-un scaun cu rotile incercand sa se joace cu copiii handicapati fizic ai unuia din prietenii morti. Toate astea in timp ce celalalt prieten ramas viu, aflandu-se intr-o stare Stephen Hawkiana se invarte pe propriul scaun cu rotile sufland intr-un tub. In consecinta, Cameron Diaz fuge din casa urland si prabusindu-se pe strazile suburbane Americane.

Poezie.

filmele astea...

Dupa ce m-am returnat din Napoli nici n-am apucat sa ma uit la cele 700 de poze pe care le-am facut. Am reusit sa vad un sfert din ele cu juma' de ochi in timp ce la realitatea era muzica epica si numaratoarea inversa care avea sa-l anunte pe Geoana un pic presedinte.

Motivul pentru care am fost atat de siderant de ocupat este ca am lucrat impreuna cu niste prieteni la un lungmetraj regizat si scenariat de un retardat mintal psihopat. Daca retardat mintal stiam ca este, valenta lui de psihopat ni s-a dezvaluit abia pe la sfertul al treilea al procesului filmic, cand, intr-o pauza de montaj, ne-am decis sa ne uitam la lungmetrajul sau precedent numit "Puzzle mortal". Aici pun puncte puncte puncte pentru o pauza de contemplare a titlului ... ...

Asa. Beleaua este ca dupa ce a trecut un sfert din acest "Puzzle Mortal" m-a cuprins un fior a la personaj de film horror invaluit intr-o revelatie hororifica. Anume individul asta face intr-una acelasi film. Si la puzzle mortal si la asta (numit "Curier" ... ...) si si la Memento Mori (... ...) individul a folosit exact aceeasi actori, exact aceleasi locatii si exact aceleasi unghiuri de filmare. I kid you not ca magnitudinea acestei realizari a fost in acelasi timp inspaimantatoare (suspectam ca la sfarsitul filmului ne va ucide pe toti) si in egala masura profund descumpanitoare.

Am supravietuit, insa, spectaculos (si in parte datorita celor 5-8 litri de Burn consumati), acestor 50 de zile dedicate acestui film , care s-au concluzionat cu proiectia de la Liberty Center de aseara.

Revenind acum la lucrurile care conteaza si pe care merita irosit timpul, aflandu-ma inca pe fusul orar al "Curier"ului, iata-ma pe mine uitandu-ma la ora 4 dimineata la... suspans

Zombieland - Mie mi s-a parut foarte simpatic initial filmul asta. Adica din trailer. Dar zombie6 a decretat ca e caca ca nu poti falsifica un gen. Iar eu chiar voiam sa fiu amuzat de acest film drept care am zis pula mea. Dar, da, din pacate, chiar nu poti falsifica un gen. Sau in nici un caz, nu in conditiile in care prin personajele tale principale se afla o tipa foarte stearsa si degeaba, care pe deasupra mai joaca si prost. Pare refugiata din Legally Blonde pe taramul zombiilor. Woody Harrelson chiar e foarte cool pentru ca el e foarte bun. Mai e mini noul evreu nevrotic al hollywoodului, Jesse EisenBERG si Abigail Breslin, care era teribil de simpatica in Little Miss Sunshine, dar care in acest punct al vietii ei pubescene arata ca ceva grotesc. Ea nu arata fugita din Legally Blonde, ci din The Curious Case of Benjamin Button. Este, intr-adevar, nici mai mult nici mai putin de curios cum poate arata o fetita de 13 ani ca o bunica indesata intr-un corp confuz. Si toate astea fara nici un pic de machiaj, au naturel. Povestea degenereaza rapid intr-un shooter cu zombi cu o poveste amoroasa evreiasca indesata printre crapaturi. Nici macar cameo-ul lui Bill Murray n-a salvat mare lucru din cacat, pentru ca pur si simplu acest grup de 4 persoane par sa se plimbe pe-acolo prin film doar ca sa (ne) piarda timpul. Din acest punct de vedere, macar bine ca are doar vreo 70 de minute.

Napoli

Pentru ca aici s-a inventat pizza. Pentru ca aici au paste bune. Pentru ca 4 bilete dus intors au costat 2mil juma (mai putin decat pana la Baia Mare). Pentru ca pur si simplu de ce nu?

Am ajuns ieri in Napoli si ne-am plimbat pe strazile lui din centrul istoric (pentru ca in zona avem si hostelul) si in scurtul pelerinaj de aseara + cel de 9 ore de azi am invatat foarte multe lucruri despre orasul asta dupa cum urmeaza:

1. Ai sanse mai mari aici sa fii ucis de scutere decat de mafie. Si nu pentru ca n-ar fi (mafie), ci pur si simplu pentru ca oamenii pe scutere sunt mai rapizi. Am citit ca vajaie in stanga si in dreapta scutere in orasul asta, dar nu in halul asta. Traficul de aici este o miscare browniana compusa 50% din masini si 50% din scuteristi dementi care doar printr-un soi de gluma a sortii nu mor cu totii, trei cate trei. Pentru ca trei merg pe un scuter din-ala minuscul. Cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci in privinta sigurantei vietii tale aici este sa mergi cumva pe lateral, cu pasi adaugati, lipiti de cel mai apropiat perete, pentru ca daca nu, pur si simplu majoritatea timpului iti vei suci gatul dintr-o parte in alta incercand sa identifici care dintre sunetele motoarelor sunt mai aproape de tine. Este o combinatie naucitoare, absurda si distopica de Mad Max si Brazil pe strazile napoletane.

2. Este un oras inghesuit, sugrumat si foarte jegos. Si nu e jegos doar din pricina muntilor de gunoi adunate la fiecare colt de strada (pentru ca dupa cum se stie bine, mafia detine firmele de salubrizare, recte, ii doare-n pula). Nu, nu asta e jegul despre care vorbim aici. Jegul asta este un fel atipic, este un soi de jeg al umanitatii pe pamantul asta, se simte mai mult ca o pangarire slinoasa a tot, de pretutindeni. Cand reusesti sa iesi din "Centro Storico" poti ajunge in Scampia, cartierul naspa de aici, unde nu voi ajunge, sau poti sa ajungi in Chiaia, cartierul posh-business-cool al orasului. Aici lucrurile sunt aerisite si pline de magazine scumpe de imbracaminte. Deasemenea aici e si Pallazzo delle Arti Napoli, un muzeu facut intr-un palat vechi si roz, un muzeu in care un etaj e gol complet dintr-un motiv sau altul, iar in celalalt este o expozitie a futurismului trecut si si ea, la randul ei, goala. Cumva muzeul asta e reprezentativ pentru zona.

3. Cel mai redundant lucru pe care-l poti face in Napoli este sa te duci la muzeul de arheologie. Arheologia in Napoli e pe strazi. Nu am cum sa descriu cat de coplesitoare e cantitatea de cladiri, monumente si biserici pe care le poti intalni pe drumul tau pana la colt sa-ti iei o paine. Pur si simplu sunt absolut peste tot, cladiri facute pe alte cladiri din secolul 7, porti medievale, biserici vechi de 500-1000 de ani, palate, castele si toate pe stradutele random din oras. E impropriu spus ca vizitezi orasul asta, te viziteaza el pe tine. Nu cred ca exista o ruta mai buna decat alta in locul asta, pur si simplu pe unde mergi vezi cu totul si cu totul alte lucruri. De exemplu uitandu-ne dupa un loc in care sa mancam am dat peste o biserica facuta in 1500 peste un templu roman din care au pastrat doua coloane uriase - iar restul bisericii s-a facut in concordanta stilistica cu respectivele coloane. Fix peste drum de ea, era o biserica gotica gigantica facuta de francezi in 1100. Iar lucrurile astea nu reprezinta o exceptie sub nici o forma, pur si simplu asa se intampla la fiecare pas.

4. Mancarea este cacatoare. Principiul napoletan de "simplu e mai bine", adica, pizza margherita = cea mai buna pizza este deplin functional aici. Iar pizza margherita e cea mai buna in zona pentru ca au cea mai buna mozzarela, pentru ca au cele mai bune rosii facute pe culmile Vesuviului si deci cel mai bun sos de rosii si mai au si busuioc. Si chiar nu e nevoie de mai mult de atat. Iar feliile de pizza random pe care le iei de pe strada sunt la fel de bune ca in orice pizzerie fancy-prancy din Bucuresti. In interiorul restaurantelor (si de fapt mini-restaurante asa, ca am mancat numai in trattori) e alta distractie. Toate fructele de mare, toate pastele, tot al ragu-ul si prosciutto si mozzarela si sunt sigur c-as fi scris mai apetisant de mancarea asta daca nu tocmai m-as fi umplut pana la refuz.

In orice caz, am facut foarte multe poze pe care nu pot sa le pun acum pentru ca acum scriu din camera comuna a hostelului, de pe un mac simpatic.

Astra - Cu hemoroizi

EXTRA EXTRA

Mentionez - toate in aceeasi cladire, da? Facute cu aparatul Point & Fut

Avem, deci, originalul:



Apoi...




Hemoroizi cu bucatar.



Si unii mutanti.


Si la final, o vedere de ansamblu (dupa atata timp tot paralelismul asta cu hemoroizii devine de-a dreptu perturbant)

Astra ±6

Acest post a intarziat o zi, in ciuda faptului ca l-am scris acum 24 de ore, de dimineata netul a picat in intreg Ibisul. Pur si simplu n-ar trebui sa le dea voie sa aiba net in unele orase din Romania ca chiar nu stiu ce dracu sa faca cu el.

I'm sorry that I'm late. I went blind. I've got confetti in my eyes.

Azi am pierdut micul dejun de la ibis caci astazi m-am respectat si m-am trezit la 11.30. Si-am sarit direct in filmul Krauzberg 36 sau ceva de genu, un documentar facut intr-un fel foarte redundant, facut de o pizduta, despre cartierul turcilor plin de hip hop din Berlin. Dar foarte foarte redundant. O oarecare s-a intamplat in cartierul ala si a iesit de-acolo cu materialul pe care voiau aia sa-l dea despre ei, anume ca canta hip hop si ca joaca ping pong, atunci cand nu ajuta copiii saraci.

Si am mers dupa aia la muzeul vanatorii care a fost foarte tare dar foarte pe fuga ca trebuia sa ajungem la filmul de mai jos. Am facut insa niste poze care vor intra in postul mare cu poze!

Apoi am vazut Australia care e foarte ok pentru un documentar de televiziune romanesc. Mai cu seama ca nu exista documentare de televiziune romanesti. Drept care, produs 100% de HBO, creeaza un foarte necesar precedent. Despre echipa romaneasca de homelessi care merg la campionatu mondial de homelessi in australia, si e ok.

Dupa, am vazut "The Shadow of the Holy Book" care este un film despre Turkmenistan. Acum, eu n-am vazut niciodata nici macar o poza din Turkmenistan drept care mi s-a parut de bun simt sa-l vad pentru ca eram destul de nerabdator sa vad ce dracu se intampla acolo, singurele doua informatii despre tara aia pe care le aveam fiind ca 1. ei nu opresc gazul ca sa nu iroseasca chibrite si 2. salariul mediu pe economie e de 1$. Lucrurile pe care le-am aflat din film au meritat, intr-adevar, efortul de a sta prin filmul asta. Dictatorul de-acolo a scris o carte care se invata pe de rost la scoala, pe care se jura lumea cand ies din inchisoare, care se pupa langa Koran si din care se pun citate pe zidurile moscheielor. De asemenea am mai aflat ca un turc smecher si-a dat seama ca poate abuza de megalomania patologica a dictatorului si a tradus cartea in turca ceea ce l-a facut pe dicator sa-l lase pe individ sa-si faca toate afacerile pe care le vrea in Turkmenistan. Celelalte corporatii uriase i-au luat exemplul si cartea despre cum sa-ti subjugi poporul in 10 pasi rapizi intr-un mod cat mai brain-dead posibil a fost tradusa in 40 de limbi, fiecare editie dand acces unei alte companii acolo, de la Daimler Chrysler la Siemens si asa mai departe. Filmul stabileste lucrurile astea in primele 30 de minute iar apoi pur si simplu sta si numara de cate ori da telefoane regizoru la corporatiile astea incercand sa afle detalii. Ceea ce devine foarte frustrant foarte repede. Pentru ca astia incercau sa fie Michael Moore dar fara coaie si fara kilogramele in plus necesare. Si pur si simplu se duc din usa in usa din paznic in paznic ca sa li se zica de fiecare data nu mai filmati. Pai normal ca nu-i lasa in pula mea nimeni sa filmeze. Si aici daca te duci intr-o farmacie sa filmezi, femeia de 80 de ani responsabila cu siguranta obiectivului iti va spune sa inchizi camera.

Si regizoru n-a stiut sa faca nimic mai mult de atat, s-a blocat in paznici si prezenta interdictiile intalnite ca niste chestii asa iesite din comun si noi trebuie sa cadem in pula ca nu-l lasa sa filmeze in Siemens. Ba chiar a fost si-n Turkmenistan de unde s-a intors doar cu 2 interviuri dintre care unul cu un taximetrist care nu zicea nimic. In rest, vreo 60 de minute isi etaleaza incompetenta. Subiectul, dictatura lu nenea ala, e absolut cacator, este Ceausescu x 3000, este dictatura lu' Dumnezeu, nu-mi vine sa cred ca exista asa ceva. Trebuie sa pun linkuri de pe youtube. Dar filmul este un cacat enervant si irosit.

Apoi am vazut "Donkey in Lahore", povestea unui australian care, intr-o vizita in Pakistan, se indragosteste de o pakistaneza si ii zice c-o ia de nevasta. Iar filmul urmareste povestea celor doi pentru vreo 5 ani, cum el se face musulman si tot incearca sa-i faca rost de viza sotiei si e o poveste foarte emotionanta si eminamente umana rezumata in doar 2 ore, de un regizor deosebit de abil. Cu care am si stat de vorba dupa aia 4 ore.

Cam asta a fost Sibiul. Acum iar sunt foarte rupt. Dar cu mentiunea ca am gasit si mai multi hemoroizi azi, ceva absolut spectaculos!

URMEAZA POZEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE