poze napoli #1

off we goooo



roasted kid


holy... shit

strazi

scoala de arte


(facuta de madi)


printr-un gard

chucky


ospedale delle bambole


ospedale delle bambole 2

stephen king si altii

Pentru ca demersurile craciunesti tocmai ce-au luat sfarsit, am gasit de cuviinta sa bag in mine cat de multe filme posibile. La lumina luminitelor de brad, bineinteles. Asadar, au fost, unul dupa altul, dupa cum urmeaza:

The Invention of Lying - Pentru ca am vrut sa debutam seara cu ceva lejer, am zis sa-i mai dam o sansa lui Ricky Gervais in filme, dupa foarte confuzul Ghost Town. Acolo el era singurul care putea sa vorbeasca cu mortii, aici e singurul care poate sa spuna minciuni. Poate din cauza circumstantelor in care se tot pune pe ecran, poate din cauza faptului ca e grasutul care a scris The Office, poate pentru ca sufera de sindromul Seinfeld/Larry David, Ricky Gervais pur si simplu nu prea are ce cauta in filme. Pare sa aiba un concept foarte relaxat in legatura cu ceea ce inseamna scenariu. Desi glumita-iisusiasca agnostica, e o comedie foarte irelevanta, pentru ca destul de golden rule, scenariu 101, daca pornesti de la un high-concept din-asta gen toti oamenii trebuie sa spuna adevarul, trebuie sa definesti foarte bine in ce parametri se intampla chestia asta. Aici faptul ca ei nu stiu sa minta se manisfesta printr-un sindrom tourette prezent in fiecare personaj. Toti se simt nevoiti sa vomite spontan tot ce gandesc. Si habar n-ai in ce masura afecteza lumea ca intreg faptul ca oamenii nu pot sa minta. Pur si simplu filmul pica absolut din start, e doar Ricky Gervais care de pe la minutu 15 cand poate sa minta si cand poate sa fie his Ricky Gervais self, se joaca pe-acolo de-a-m-pulea pana se termina filmul.

The Mist - Sunt cat se poate de oficial un foarte oficial fan Frank Darabont si Stephen King. Preferabil in combinatia asta. Darabont mi se pare ca are o regie fascinant de complementara scrierii lui Stephen King. Iar The Mist reprezinta o alta culminare a colaborarii dintre cei doi, dupa The Green Mile. Iar povestea unui orasel cuprins de o ceata dubioasa se transforma intr-un film cat se poate de epic si cat se poate de bine tinut. Darabont regizeaza lait-motivele lui King in ceea ce priveste religia si societatea pana la un final perfect pentru filmul in cauza. Call me a fucking fan.





Miller's Crossing - Filmul asta e o combinatie de Joseph Gordon-Levitt in Brick inserat in meandrele indescifrabile ale unei povesti de-a lui Guy Ritchie. Totul incastrat intr-o bula de film noir. Mi s-a parut mai degraba un efort bun decat un film bun, o demonstratie ca se poate - sau se putea acum vreo 20 de ani sa mai faci filme din-astea in conditiile propice. Si desi parea destul de aproape de a fi un film pur demonstrativ, Coenii demonstreaza la sfarsit ca totusi there's some heart or lack there of in toata povestea asta si ca totusi personajul principal isi depaseste limitarea impusa de un omagiu genului si chiar devine un personaj adevarat intr-un film adevarat. Asta este, totusi, admirabil.



The Dead Zone - Pentru ca l-am pus la luat dupa ce m-am mirobolizat la The Mist. Stephen King + David Cronenberg + Christopher Walken in anii 80. Povestea unui individ care intra in coma si iese cu abilitatea de a vedea viitorul sau trecutul sau ce se intampla sa vada. Si pe parcursul filmului m-am tot intrebat ce anume din povestile scrise de Stephen King face ca tot ce se intampla acolo sa fie atat de privibil si savurabil in ciuda tuturor neajunsurilor care se strecoara in povestea de fata, de exemplu. Si cred ca e pur si simplu naturaletea aproape perfecta cu care Stephen King creaza personaje si lumi adevarate. Family Guy (parca) faceau misto de el la un moment dat cu domnu king despre ce e urmatorul roman? Si el apuca o lampa de pe birou si inventeaza o poveste horror. Desi pesemne ca sketchul nu a vrut decat sa fie amuzant intr-un mod Family Guy-esc, este destul de spot-on. Chiar cred ca motivul pentru care filmele dupa Stephen King sunt atat de misto este ca toate personajele sunt detaliate exact indeajuns de mult cat sa creeze o lume care traieste si respira pe cont propriu. Parte din arta scenaristicii este sa redai momentele cheie din existenta personajelor tale, iar la personajele lui King ai intotdeauna senzatia ca ele exista mai departe dincolo de ce se vede pe ecran.

10:14

asta este punctul din insomnie in care ma dau peste cap. este sfarsitul programului in loop, moment in care pur si simplu o zi o sa fiu zombie, zi din care pesemne ca n-o sa-mi mai amintesc nimic. Si azi trebuie sa vad Avatar la IMAX. Peste vreo 2 ore si un pic de fapt. Ultima oara cand s-a resetat programul a fost in urma cu vreo 3 saptamani cand am facut mixaj audio timp de 13 ore la lungmetraju' pizdii. Dupa care am murit. Iata-ma din nou aici, totusi, intr-o editie bifativa a postatului pe blog, pentru ca acum pur si simplu astept sa treaca niste timp.

Weekend cu mama - Daca n-ar fi fost atat de dispersat si atat de prost scris ar fi putut fi ok. Incepe cu niste mostre de "cum cred eu ca vorbesc tinerii azi" si se termina cu niste mind-fuck scenaristic din pula. Variatiuni pe tema deus ex machina dar in sensul negativ, in sensul in care dumnezeu e in masina si ii omoara pe toti, la sfarsit, din pula, prin Andi Vasluianu. Care Andi Vasluianu apare doar cat sa faca asta. Dar macar face asta bine. E foarte random si foarte nicaieri filmul asta, actorii nu joaca neaparat infect, dar chiar e pe nicaieri weekend cu mama. Ceea ce am inteles ca ar trebui sa fie bine?


Nu imi amintesc for the life of me ce dracu am mai vazut.

Vengeance - Este noul Johnny To. Johnny To e destul de dubios. Am vazut ca in mijlocul peripluurilor lui prin lumea gangsteristico-triadista a facut niste comedii romantice. Ideea e ca in general in filmele lui aspira la niste coduri morale inalte, de samurai, iar aici acest concept e usor confuz. Iar el facandu-si filmele atat de poetice si noodle western-ish si asa mai departe, acel concept clar al moralei inalte era cam singurul lucru care purta filmul pe culmile sperate de To. Aici fiind usor ambigue motivele din spatele deciziilor personajelor, te cam scoate din poezie si incepi sa-ti pui intrebari. Si nu e bine sa-ti pui intrebari. In alta ordine de idei, Vengeance are 400 de replici. Este un lungmetraj cu 400 de replici. Adica nu se vorbeste mai deloc. Iar asta mi s-a parut impresionant, pana cand am vazut filmul de mai jos

Ong Bak 2 - Are 300 de replici. Motivul pentru care Tony Jaaaa e un dumnezeu e ca e amuzant. In particular, foarte amuzant a fost in Ong Bak 1, unde dupa ce a terminat la un moment dat de batut toti indivizii de nu stiu unde, in zona erau si niste schele, pe schele muncitori, drept care Tony Jaa a purces in stilu-i caracteristic sa le rupa muia si alora, fara nici un motiv specificat. Erau in cadru.

Acum, Ong Bak 2 este un complet mind fuck spatialo-temporal raportat la Ong Bak 1. Ong Bak 1 se intampla in contemporaneitate. Ong Bak 2 trebuia sa fie prequel. Da' aparent s-au luat atat de in serios cu ideea de prequel incat s-au dus intr-o Thailanda din antichitate, unde abia se inventasera caii. Dar eroul nostru e acelasi si rupe mui. Ce devine si mai mind fuck este relatia lui de indragosteala cu un elefant pe care ulterior il foloseste pe post de obstacol in lupta cu ninja-ii (?). Ce e dubios la asta e ca Tom Yum Goong, filmul dintre Ong Bak 1 si 2 porneste de la Tony Jaa suparat ca cineva i-a furat elefantul. Asadar, putem trage concluzia ca Tony Jaa si-a creat un univers filmic al lui, usor confuz spatialo-temporal, dar oricum, al lui, in care personajele recurente sunt un elefant si Tony Jaa. Am inteles ca Ong Bak 3 o sa fie un soi de Star Wars 3 si o sa lege toate filmele astea intre ele. Iar Tony Jaa va face in sfarsit dragoste cu elefantul.

In afara de presupusele relatii carnale dintre Tony Jaa si elefant, filmul este mai slabut decat celelalte. Desi filmat considerabil mai spectaculos, raportul dintre momente contemplativo-razbunatoare si momentele de razbunare bataioase in sine este nesatisfacator. Se gandeste mult prea mult aici pana sa ii bata pe toti. De asemenea, la un moment dat danseaza, ceea ce e perturbant, dar el este, totusi, si un dansator coregraf ceva si cum el e regizorul filmului probabil ca s-a autoindulgiat.

Ok. Ma duc sa deszapezesc masina.

Richard Kelly

Pentru ca am vazut The Box la cinema acum 2 saptamani si pentru ca am vazut Donnie Darko asta seara. Mi-am dat seama ca este un regizor pe care-l admir si-l respect cu precizie. In sensul in care stiu exact ce admir si respect la el, iar asta nu mi se intampla des. La filmografia lui mamut de trei filme simt ca in ultimul timp i se acorda mai putin credit decat merita, drept care voi incerca sa-i dau putin credit.


Donnie Darko - Cand am vazut Southland Tales, al doilea film al lui Kelly, mi s-a parut spectaculoasa cantitatea inumana de informatii cu care esti bombardat in timp ce te uiti la el. Iar fenomenul asta credeam ca e propriu apocalipsei pe care si-o spunea acolo in film Kelly, dar nu, asta este stilul lui. Richard Kelly e un individ care in primul rand isi respecta foarte tare spectatorul, incepe de la un nivel si are pretentia admirabila de la omu' de pe scaun sa nu fie retardat. Iar asta mi se pare profund respectabil.

Donnie Darko incepe incet insa pana la sfarsit ai nevoie de un caiet si un pix ca sa incepi sa desenezi diagrame in tentativa de a lega firele din film. Dar asta e o iluzie. In ciuda faptului ca scenariile lui sunt scrise absolut impecabil si la o adica, la o verificare atenta, ele functioneaza, nu asta e miza. Tonele de piste si posibilitati pe care ti le ofera nu sunt menite sa culmineze intr-un punct singular apoteotic la sfarsitul caruia sa sari in sus si sa zbieri ASTA E. Din universul Donnie Darko si in general din lumile create de Kelly tu trebuie sa iei ce intelegi tu. Asta este valoarea in filmele lui, ceea ce pricepi tu. Nu exista o cheie a filmului in care sa-l descifrezi si sa te simti debarasat de presiunea unui mister nerezolvat.

Interpretarea mea, de exemplu, e ca Donnie Darko este un individ care-si vede viitorul si care are optiunea sa moara sau nu, iar el alege sa moara, pentru ca lumea in care el exista si in care el e viu devine una dezastruoasa, iar majoritatea dezastrelor sunt cauzate de el, iar el le cauzeaza pentru ca pentru a trai il asculta pe iepurasul de doi metri. Lumile lui Richard Kelly sunt intotdeauna profund impregnate de cauzalitate. Insa interpretarea mea e la fel de corecta ca cea a fetii care crede ca Donnie Darko este Iisus care moare pentru pacatele noastre, avand ca argumente figura angelica Cherita, crucea de pe scoala si alte lucruri pe care le-am uitat. Si daca asculti cu atentie nu pare ridicola nici teoria asta. De-asta Donnie Darko e considerat o capodopera pe buna dreptate, pentru ca lumea si personajele lui sunt pe atat de universale pe cat de incalcite, pe atat de accesibile pe cat schizofrenice, iar daca tu esti un mulgator de vaca poti sa rezonezi la reforma agrara pe care o vezi in film, iar daca tu esti un filosof poti sa rezonezi la existentialismul Satre-ian din filmele lui Kelly. Din asa ceva se face arta cu adevarat coplesitoare.

Southland Tales - Unul din motivele majore pentru care-l admir si respect pe Richard Kelly este consecventa lui. A facut Donnie Darko si toata lumea i-a cazut la picioare si l-a trambitat ca noul mare geniu cinematografic. Ceea ce nu a facut decat sa-i dea bugetul pentru a continua sa-si puna aceleasi idei care-l bantuie pe pelicula.

Daca la Donnie Darko poti sa incerci sa legi fire pentru linistea ta sufleteasca, la Southland Tales orice asemenea tentativa e futila si retezata din start. Pentru ca filmul chiar este la fel de haotic, volatil si impiedicat ca o apocalipsa. In continuare functionand dupa o regula suprema a cauzalitatii, Southland Tales este un sfarsit iminent al lumii.

Toate lucrurile care se intampla de la un punct incolo al istoriei filmului converg spre o foarte logica si fireasca apocalipsa, poetica si profetica. Iar din tot haosul unei lumi pe pragul colapsului si unui film care alearga sa spuna povestea acestei lumi, la sfarsit raman doar doi indivizi intr-o duba, care decid soarta umanitatii. Filmul lui Kelly imi pare ca functioneaza perfect si perfect poticnit ca o piramida cu varful in sus, moment in care totul se termina nu cu o explozie Roland Emmerichiana tot prezisa de film ("This is the way the world ends, not with a whimper but with a bang") ci tocmai cu un geamat care se ridica din tot haosul ala doar pentru a-l distruge. Pesemne ca acum tocmai am facut la fel de mult sens ca filmul, dar asta e foarte ok. Ideea e ca din societatea prabusinda etalata in fata noastra pana la urma ramane un fir mai important decat toate celelalte si anume firul uman.

The Box - Este o intersectare foarte fericita, cea dintre Richard Kelly si Richard Matheson (autorul short story-ului Button Button pe care se bazeaza The Box). Pentru ca atat in filmele lui Kelly cat si in short-urile lui Richard Matheson, in primul rand planeaza un sentiment absolut de "ceva e in neregula". Matheson iti dadea din scriitura un sentiment visceral care te avertiza ca ceva e foarte gresit si rau in toata povestea asta, iar Kelly o face din atmosfera dezolanta pe care si-o imprima in lumile create.

The Box este povestea unui cuplu care primeste o cutie cu un buton pe care daca-l apasa cineva din lume necunoscut lor va muri, iar ei vor primi 1 milion de dolari. The Box este, de asemenea, singurul film al regizorului pe care-l poti rezuma intr-o fraza. Povestea incepe de la acest moment in care ei trebuie sa ia aceasta decizie insa ajunge mult mult mai departe.

In mod amuzant, este cel mai audience-friendly film al lui Kelly (in ciuda contextului profund filozofic), in sensul in care sunt puse acolo lucruri care nu au alta menire in afara de cea de a te ajuta sa fii dispus, cinematografic vorbind, sa mergi in calatoria asta cu respectivul cuplu. Sunt bifate cu repeziciune si dezinteres scenele din care trebuie sa intelegi de ce sa nu-i urasti pe oamenii astia pentru ca au apasat butonul. Iar toate motivele si pasajele necesare formatului scenaristic sunt absolut neinteresante pentru Kelly. El se grabeste sa ajunga in domeniul care-l intereseaza, momentul in care filmul degenereaza intr-un roller coaster existentialist cu Sartre pe locul de langa tine la sfarsitul caruia nu stii daca sa apreciezi filmul sau efortul. Eu apreciez efortul indeajuns de mult cat sa-mi placa filmul si ii acord indeajuns de multa incredere lui Richard Kelly cat sa ma uit fascinat la demersurile sale de a-si satura filmele cu cat mai multe din ideile proprii.

Idei care intotdeauna sunt unele meritorii si, chiar daca esti de acord cu ele sau nu, cu siguranta sunt demne de respect macar pentru formularea lor.

05:04

Da.

Am primit de la Mos Nicolae niste bilete la Don Quijote al lui Dan Puric, la TNB. Aparent indivizii care tin conferinte interminabile despre credinta in Dumnezeu stiu sa danseze. Asa o fi, oricum, nu pot fi sigur, pentru ca eu am intrat la Don Quijote si am ajuns la Ivan Turbinca. A fost nici mai mult nici mai putin de socant. Trebuia sa vad un slabanog in chiloti dansand evlavios pe povestea lui Don Quijote. Dar nu. Eu am vazut batjocura sideranta care este teatrul la TNB. Am vazut, probabil, Nichitus-ul teatrului. Un spectacol dupa Ion Creanga facut indeajuns de strident si de topait cat sa rada romanu-n sala. Ha ha ha. Cat despre dansul pe care trebuia sa-l vad, n-am vazut decat niste tarani topaind in stanga si-n dreapta esuand sa tina ritmul cu ei insisi daramite cu ceilalti din grup. N-am putut nici macar sa dorm. Iar eu mi-am dezvoltat abilitatea de a adormi spontan la performante artistice jenante, filme ori nu. Iata, insa, ca aici nu s-a putut.

Continuand cu filmele, am facut niste alegeri gresite, insa incet, dar sigur, probabil o sa renunt sa ma mai ambitionez sa-mi pierd timpul cu filme pe care sunt destul de sigur ca n-ar trebui sa le vad. Filme despre care stiu destul de sigur ca sunt proaste. Asadar

Don't Be a Menace to South Central While Drinking Your Juice in the Hood - Tot din categoria filme pe care le-am vazut cand eram mai proaspat, eram curios cum arata atatia ani mai tarziu. Arata cam la fel. Nici atunci nu stralucea. Acum pur si simplu arata ca un film care, pe langa faptul ca nu prea e amuzant, pare ca nu a avut nici un monteur si au trantit brut pe ecran. Toate secventele sunt mai lungi cu vreo 5-10 secunde decat ar fi trebuit sa fie, fara nici un motiv. Pesemne ca glumele alea foarte amuzante cu negri si bunici care fumeaza iarba multa necesita cateva momente de reflectie pentru o buna insusire.

Jennifer's Body - La filmele proaste de genul asta ma refeream mai sus. Adica despre filmul cu negri eram intr-o buna masura cert ca nu-si depaseste conditia, dar Jennifer's Body e fix genul de film care probaaaaaaaaabil ca e prost si totusi l-as vedea. Nu de alta dar una din copertile Total Film era cu tarfaciunea Megan Fox. Problema esentiala a acestui film este, in principiu, ca exista. Iar asta se intampla din mai multe motive. In primul rand, pentru ca cineva din Evreuwood a avut senzatia ca retardata de Diablo Cody (stripperita scenarista oscarizata pentru Juno) chiar stie sa scrie scenarii. Nu stie. Stie doar sa puna multa emfaza pe faptul ca ea este o mare pizda pe val acum la hollywood si desi scrie niste mediocritati, nu ca uzate, ci asa... abc film horror pentru scoala de copii cu sindrom down (nu vreau sa ofensez copiii cu sindrom down, ci doar pe Diablo Cody, tarfa). Infuzandu-si cu convingere tot ce-a putut ea in scenariul asta, de la pareri la pizda, stripperita a reusit sa faca o basina care se crede cacat. Imi cer scuze pentru formularile deloc placute estetic, dar asa sta treaba. Gradul infumurarii creste considerabil odata cu intrarea lui Megan Fox in ecuatie, care si ea este echivalentul lui Diablo Cody, doar ca nu in spatele unui laptop cu degetele pe taste tastand entuziasta despre cum menstrueaza, ci in fata ecranului, menstruand on-screen. Este asa o combinatie teribil de emotionanta de film foarte prost care are senzatia ca nu e foarte prost. E ca si cum te-ai uita la un copil retardat de 26 de ani care citeste un cuvant si e foarte foarte mandru si tu-l aplauzi bravo bravo bravo dar de fapt te gandesti vai ce copil retardat de 26 de ani.

Voiam sa scriu si despre Five Minutes of Heaven care este noul film al lui nenea care a facut Der Untergang, insa iata ca m-am irosit pe pizde proaste. Deci data viitoare

bad case of the insomnia

6:55

E deja traditionala insomnie de decembrie. Cea mai rea insomnie de decembrie a fost acum cativa ani cand, dupa vreo doua saptamani jumate mi-am dat seama ca eu n-am mai vazut lumina zilei de, da, doua saptamani jumate. Ceea ce a fost de-a dreptul dramatic. Mai cu seama ca exista pericolul ca respectiva experienta sa se repete. In orice caz, aflandu-ma in plina cura de dezintoxicare cinematografica, dupa filmul sfasietor de prost la care am asistat in aducerea pe lume, azi am vazut doua filme.

A Christmas Carol - Pentru ca voiam sa vad ceva la cinema si pentru ca asta s-a intamplat sa vad. E, cel putin, prima utilizare inteligenta si nu opulenta degeaba a 3D-ului, ceea ce a fost placut. A fost, de asemenea, cred, primul film 3D pe care l-am vazut in limba lui nativa. Cumva fiica domnului Margineanu, in varsta de 12 ani, nu s-a simtit compulsionata sa-l dubleze pe Jim Carrey. Probabil c-ar fi fost frumos sa aud vocea unei romance de 12 ani in Londra anilor 1800. In orice caz, filmul m-a lasat destul de indiferent. Si atat, really.

Very Bad Things - E un film pe care-l caut de ceva timp. In memorie, ca pe net presupun ca era. L-am vazut cand eram mic si-mi aminteam doar socul pe care-l simteam cand il vedeam la varsta-mi de foarte putini ani. Asta si o anume asiatica cracita in sange pe podeaua unei bai intr-un hotel. Eram curios daca filmul chiar e asa hardcore cum imi aminteam sau nu. Si e. Este The Hangover varianta gone wrong. Anume niste unii se duc sa aiba un bachelor party in Vegas unde unu din ei, pompat cu cocaina infige o curva-ntr-un carlig de prosoape in baie. In timp ce-o craceste pe pereti. Iar cei cinci in timp ce dezbat ce fac cu curva moarta cu carligu-n cap de pe podea apare un negru de la paza hotelului care are nenorocul de a fi injunghiat in repetate randuri cu un tirbuson. Cei doi morti ajung pana la urma ingropati si dezmembrati in niste valize sub desertul Nevadei. Grupul fiind unul eminamente evreiesc, cand sa-i ingroape au un atac bizar de constiinta si constata ca nu pot sa le ingroape bucatile amestecate intre ele pentru ca ar fi impotriva legii evreiesti. Evreii astia... Iar filmul se tine tot asa pana la sfarsitu-i apoteotic care totusi ramane, nu m-am inselat, unul dintre cele mai absurd fucked up finaluri ever, cu doar doi dintre cei 5 prieteni ramasi in viata, intr-o curte, unul dintre ei amputat deasupra genunchilor intr-un scaun cu rotile incercand sa se joace cu copiii handicapati fizic ai unuia din prietenii morti. Toate astea in timp ce celalalt prieten ramas viu, aflandu-se intr-o stare Stephen Hawkiana se invarte pe propriul scaun cu rotile sufland intr-un tub. In consecinta, Cameron Diaz fuge din casa urland si prabusindu-se pe strazile suburbane Americane.

Poezie.

filmele astea...

Dupa ce m-am returnat din Napoli nici n-am apucat sa ma uit la cele 700 de poze pe care le-am facut. Am reusit sa vad un sfert din ele cu juma' de ochi in timp ce la realitatea era muzica epica si numaratoarea inversa care avea sa-l anunte pe Geoana un pic presedinte.

Motivul pentru care am fost atat de siderant de ocupat este ca am lucrat impreuna cu niste prieteni la un lungmetraj regizat si scenariat de un retardat mintal psihopat. Daca retardat mintal stiam ca este, valenta lui de psihopat ni s-a dezvaluit abia pe la sfertul al treilea al procesului filmic, cand, intr-o pauza de montaj, ne-am decis sa ne uitam la lungmetrajul sau precedent numit "Puzzle mortal". Aici pun puncte puncte puncte pentru o pauza de contemplare a titlului ... ...

Asa. Beleaua este ca dupa ce a trecut un sfert din acest "Puzzle Mortal" m-a cuprins un fior a la personaj de film horror invaluit intr-o revelatie hororifica. Anume individul asta face intr-una acelasi film. Si la puzzle mortal si la asta (numit "Curier" ... ...) si si la Memento Mori (... ...) individul a folosit exact aceeasi actori, exact aceleasi locatii si exact aceleasi unghiuri de filmare. I kid you not ca magnitudinea acestei realizari a fost in acelasi timp inspaimantatoare (suspectam ca la sfarsitul filmului ne va ucide pe toti) si in egala masura profund descumpanitoare.

Am supravietuit, insa, spectaculos (si in parte datorita celor 5-8 litri de Burn consumati), acestor 50 de zile dedicate acestui film , care s-au concluzionat cu proiectia de la Liberty Center de aseara.

Revenind acum la lucrurile care conteaza si pe care merita irosit timpul, aflandu-ma inca pe fusul orar al "Curier"ului, iata-ma pe mine uitandu-ma la ora 4 dimineata la... suspans

Zombieland - Mie mi s-a parut foarte simpatic initial filmul asta. Adica din trailer. Dar zombie6 a decretat ca e caca ca nu poti falsifica un gen. Iar eu chiar voiam sa fiu amuzat de acest film drept care am zis pula mea. Dar, da, din pacate, chiar nu poti falsifica un gen. Sau in nici un caz, nu in conditiile in care prin personajele tale principale se afla o tipa foarte stearsa si degeaba, care pe deasupra mai joaca si prost. Pare refugiata din Legally Blonde pe taramul zombiilor. Woody Harrelson chiar e foarte cool pentru ca el e foarte bun. Mai e mini noul evreu nevrotic al hollywoodului, Jesse EisenBERG si Abigail Breslin, care era teribil de simpatica in Little Miss Sunshine, dar care in acest punct al vietii ei pubescene arata ca ceva grotesc. Ea nu arata fugita din Legally Blonde, ci din The Curious Case of Benjamin Button. Este, intr-adevar, nici mai mult nici mai putin de curios cum poate arata o fetita de 13 ani ca o bunica indesata intr-un corp confuz. Si toate astea fara nici un pic de machiaj, au naturel. Povestea degenereaza rapid intr-un shooter cu zombi cu o poveste amoroasa evreiasca indesata printre crapaturi. Nici macar cameo-ul lui Bill Murray n-a salvat mare lucru din cacat, pentru ca pur si simplu acest grup de 4 persoane par sa se plimbe pe-acolo prin film doar ca sa (ne) piarda timpul. Din acest punct de vedere, macar bine ca are doar vreo 70 de minute.