Astra ±5

Mai pe scurt pentru ca a fost o zi lunga si sunt rupt si tocmai ce mi-am irosit toata energia (creatoare si altminteri) in aceste ultime 30 de minute in care am incercat sa pornesc laptop-ul de parca porneam o drujba. Cu sfoara adica. 

La 10.30 dimineata am recuperat filmul pentru care venisem pana in 4.30 vineri si pe care l-am ratat intrand si stand in sala gresita. Once Upon a Train deci. Care la a 5-6-a vizionare tradeaza niste probleme reparabile. Apoi am continuat cu bine intitulatul "My class - From Russia with relativity". Despre clasa de copii dotati adunata in 82 de URSS pentru binele natiunii, revizitata 20 de ani mai tarziu cu toate geniile revizitate. Ideea e ca majoritatea s-au carat in America. Si si-au aplicat invataturile invatate pentru binele natiunii, doar ca in alta natiune. Ceea ce e frumos. Destul de politic, dar indeajuns de journey through life, filmul se tine destul de bine, iar regizoarea e o rusoaica BALSHOI. 

Apoi am fost intr-o librarie germana din care mi-am cumparat ciorapi. Si apoi in muzeul farmaciei in care am vazut niste cabinete de farmacie din secolul 17 foarte foarte tari. Urmeaza muzeul armelor si al chestiilor impaiate. Apoi mancare intr-un subsol sibian (hihi) numit Sibiul Vechi, unde am mancat bine. Am renuntat la mancarea festivalului in detrimentul bugetului, dar nu ca n-ar fi fost buna, ci pentru ca totul incepea sa fie mult prea all-inclusive pentru gusturile mele.

Apoi ne-am returnat si intamplator am vazut "humoresca" un film de vreo 16 minute care m-a umplut de ura. Si pesemne ca as fi avut tot felul de remarci witty si amuzante ce implicau insulte directe la adresa regizorului si a familiei lui, doar ca imediat dupa aia am vazut Constantin si Elena care m-a umplut de lumina vietii, drept care nu am nici un chef sa ma injosesc indeajuns de tare incat sa vorbesc despre voma care este acest cacat de humoresca. E ceva cu batrani exploatati de regizor oricum. 

Dupa ce am vazut Constantin si Elena, insa, care este cel mai bun film documentar pe care l-am vazut in viata mea si spun asta fara rezerve si fara sa mai detaliez pentru ca filmul asta m-a epuizat si emotional si intelectual... Este pur si simplu un film care trebuie neaparat vazut ca sa fie crezut. 

Apoi a urmat chestia cu noul val care prezinta lucruri si respectiv Cristi Noul Val Puiu prezenta un documentar din 83 numit The Shop pe care aveam toate intentiile sa-l vad, doar ca mi-am dat seama dupa primele 10 minute ca pur si simplu nu mai pot sa vad inca un film imediat dupa Constantin si Elena.

Drept care am fost la KFC drive-in! Singurul KFC Drive-in pe care l-am vazut in viata vietilor mele. 

Si am incheiat, la risc, pentru ca era ultimul film pe care mai aveam timp sa-l vad, cu "Speaking Tree". Un film facut de o frantuzoaica in India. Cred ca voi pleca din Sibiu cu o foarte impamantenita ura discriminatorie fata de francezi si mai ales francezii care fac documentare. Remember irlandezii care ziceau "uuuuu" la casa polonezului comunist? Ei bine, erau francezi. 

Filmul frantuzoaicei se petrece cam in felul urmator: un indian o ia razna complet dupa ce isi vede capra spintecata in desert drept care urmatorii 10 ani sta legat de un copac. Eu cred ca l-a vazut pe Luke Skywalker in interiorul caprei si de-asta s-a cacat pe el intr-un asemenea hal incat ma-sa l-a legat cu lanturi 10 ani de un copac. Filmul asta este de departe cea mai mare basina pe care am vazut-o in festivalul asta. Sunt 65 de minute de cacat de film sepia (!!!) cu baiatu asta legat de copac si atat. Adevaru e ca presupun ca intr-un fel suntem cu totii legati de un copac. Regizoarea asta e o retardata, supozitie confirmata si de Q&A-ul ulterior in care la o intrebare a unui indian, anume "de ce unele chestii sunt subtitrate si altele nu?" frantuzoaica a raspuns ca "hi hi, la intrebarile astea iti dau raspunsul in hol daca vrei, vorbim ca intre indieni". Esti frantuzoaica fa proasto. Asta a fost si ultima intrebare. 

Asadar seara mea a luat aceasta turnura dramatica constand in faptul ca aveam o dorinta arzanda de a lega o frantuzoaica pe care  n-o cunosc de un copac. Nici mai mult nici mai putin de 10 ani. Cat despre indianu ala, cu siguranta daca nu era nebun cand l-au legat de copac cu lanturi, 10 ani mai tarziu ce pula mea sa mai aibe in cap daca nu furnici, greieri si alti prieteni dendrofili?

Am descoperit azi o noua specie de hemoroizi in Casa de Cultura acolo, dar am senzatia ca pur si simplu la sfarsitul acestui pelerinaj in documentarele venite la Sibiu, voi face un post mare cu toate pozele si totul va fi bine.

Astra ±4

Normal ca n-au pus-o pe Sulfina Barbu ca ministru al mediului ca doar o cheama Sulfina. 

In alta ordine de idei, asta a fost o zi destul de linistita. E dincolo de imaginatia mea de ce exact m-am trezit la 9 ca sa ma duc la un panel cu documentarul romanesc dupa 20 de ani. A durat trei ore si nu s-a spus nimic. Iar apoi au urmat textele pentru timpul liber. Care au fost problematice. Iar problemele respective nu le voi reproduce aici pentru ca sunt atat de jenante incat nu vreau sa irosesc internet pe ele. 

Azi am vazut, deci, doar doua filme. Unul in cinema, in finlandeza, si unul in pat in engleza dublat in franceza dupa un episod de Drawn Together in germana. Pentru ca asa sunt eu, teribil de multilingvist asta seara. 

Am vazut You Live and You Burn un film cu o descriere cum nu se poate mai neatractiva. Ma confrunt acum cu o problema tot lingvistica pentru ca nenorocita de limba romana nu are cuvantul "siblings" si deci nu pot sa zic doi frati pentru ca e vorba despre un frate si o sora. Tigani. Care traiesc in Finlandia si au tot soiul de probleme existentiale. Asa spune descrierea, cu probleme existentiale. Ei bine nu m-as fi dus la acest film in circumstante normale, insa iata-ma pe mine in cinema cu ceaiul Khalim Chai Walla in mana uitandu-ma la familia de  tigani la masa discutandu-si problemele. Dupa douazeci de minute lucrurile se imputisera si ma gandeam ca ce pula mea tre sa stau eu sa discute ei ce greu e sa fii tigan in Finlandia. Insa lucrurile in acest moment iau o inorsatura neasteptata de situatie. Fratele se dovedeste a fi homosexual si de fapt despre asta erau toate discutiile anterioare. Surpriza a fost, deci, ca s-a dovedit a fi un film intim de o subtilitate respectabila despre cum acest frate e haituit in permanenta de alti tigani care vor sa-l omoare ca pe  o femeie araba fara batic. Da, foarte surprinzator, filmul este bun...

Apoi m-am retras si am vazut Final Destination dublat in franceza si subtitrat tot in franceza. O experienta draguta si educativa. 

Nu ma mai lasa sa uploadez poze cu hemoroizii. Fiti fara grija, insa, ei sunt tot acolo, iar atunci cand ma vor lasa sa uploadez poze cu hemoroizii, voi umple internetul cu ei!

Astra ±3

Intr-o maniera ceva mai civilizata. 

Am inceput la ora onorabila de 11.45 si anume cu Family 068. Ar trebui mentionat acum, adica cred ca ar fi un moment bun sa mentionez ca festivalul de film Astra este de documentar si antropologie vizuala. Acest ultim termen e deosebit de important. In primul rand pentru ca asta inseamna ca trebuie facut un slalom deosebit de abil printre filmele ce poarta acest blazon si in al doilea rand ca filmele care poarta acest blazon sunt practic, cum ar veni, echivalentul unui scatofil care filmeaza oamenii cacandu-se. Inteleg ca-i place, dar nu inteleg de ce restul lumii trebuie sa suporte cacatu? Revenind, asa, dizgratios, la Family 068, el arata o familie de Nicaragi care spala plastic. Eu am asteptat. Eu am dat dovada de cumpatare si rabdare. Am zis, ba, de ce spala astia plastic? Filmul are 27 de minute. Cumpatarea mea a luat un abrupt sfarsit pe la minutul 14 cand inca nu intelesesem de ce aia spala plasticul. Pentru ca apoi sa ajung la concluzia sfasietoare ca that's the whole fucking point cu aceste filme antropologice. Nu trebuie sa stii de ce fac oamenii aia lucrul respectiv, trebuie doar sa te uiti si sa te simti profund intrigat. Da' intrigat bine. Daca ti-ai ras barba si n-ai ce sa freci ca sa-ti etalezi intrigarea ai pus-o. Aflandu-ma intr-o dramatica penurie de barba, m-am retras silentios si m-am dus, impotriva vointei mele dar nefortat de nimeni, la Rouge Nowa Huta.

Rouge Nowa Huta este un film facut de irlandezi in legatura cu polonezii. Despre ce anume nu as putea sa ma pronunt, din pricina simplului fapt ca, marcat fiind de experienta antropologica anterioara, dupa inceputul de 20 de minute in care vorbea un polonez si in care se tineau, din nou, cadre de 10 secunde de-am-pulea (ce-mi place sa ortografiez - probabil gresit - cuvantu asta), m-am retras, din nou, cu aceeasi sus-mentionata gratie. Pentru ca aici era dramatic. Erau niste vestici cacaciosi, recte irlandezi, care au venit in casa la polonez cu traducatorul care traducator le traducea, nici mai mult nici mai putin, casa in care se aflau. "Iata, asta este un apartament comunist"; "oooooooooo" zisera irlandezii. "In acest apartament cu 3 camere locuiau 6 persoane, comuniste"; "uuuuuuuuuuuu" zisera irlandezii. "Iar acesta e un storcator de fructe comunist"; "aaaaaaaaaaaaaaa" zisera irlandezii excedati si juisati. Apoi au urmat multe (multe) (multe) (multe) cadre statice, la sfarsitul carora, simtind ca am experimentat exhaustiv antropologia irlandeza, m-am retras. 

Una din distractiile si partile pozitive ale acestui festival este ca el se desfasoara in total in 2 sali. Una la etaj si una la parter. Asadar, ai tot timpul sa te fatai de colo colo de la un antropolog basinos la altul. In cautarea de basini noi, deci, m-am dus la Soul

Soul este un film din Sardinia. Sardinia e frumoasa. In Sardinia exista o cursa de cai traditionala care-l onoreaza pe Sfantul Constantin si al lui Cal. Traditional, doar barbatii participa la cursa asta, insa, soc si groaza, s-a trezit o femeiusca care vrea sa se dea si ea cu calu cu barbatii. In ciuda acestei premize teribil de dramatica si controversata, filmul, de aceasta data vizionat pana la sfarsitu-i onorabil, cade cu un fas. Pentru ca il construieste prost, pentru ca iti construieste toata drama inscrierii individei in cursa, pentru ca la sfarsit nici nu stii ce pula mea s-a intamplat si pentru ca pana la urma isi exacerbeaza deloc inteligent subiectul. 

Apoi am fost sa mananc. Mancare buna. 

Si a urmat sectiunea "Noul val prezinta documentare". Acest termen de "noul val" devine teribil de uzat si as vrea teribil de tare sa se termine odata, prilej cu care probabil tot se va vorbi despre el, doar ca va fi "vechiul val". In fine, Corneliu Porumboiu prezenta "out of the present", al lui Andrei Ujica din '95 facut complet din material de arhiva cu rusii care se urcau pe statia spatiala MIR in anul 1991, cand URSS-ul a cazut. Este un film foaaarte contemplativo-oniric asa cum am mai zis. Problema e ca asta e bun. Alta problema e ca eu sunt suprasaturat si de contemplare si de onirism. Drept care n-am putut sa savurez plutirea aiurea prin spatiu la adevarata ei valoare. Si alta problema e ca toata ideea era Q&A-ul de dupa cu Corneliu Porumboiu insa saracul n-a fost intrebat nimic. Pesemne ca intreg poporul era scufundat intr-o profunda contemplare a teoriei relativitatii. Adevaru' e ca totu e atat de relativ...

Am mai facut o poza cu hemoroizii suspendati. Arata tot la fel. As vrea sa sparg unul.

Astra ±2

M-am revenit. Eu sunt cazat la Ibis. Care Ibis este practic peste drum (de fapt peste parcare) de casa de cultura, locul in care se intampla toate proiectiile. Ceea ce pe langa factorul de lene, favorizeaza si factorul de a ramane uscat, pentru ca astazi (marti) de exemplu, a plouat ca dracu. 

Pentru ca mi-am lasat magaoaia de aparat Nikon D50 acasa s-a decis sa cumparam un point & shoot dupa ceaiul de la micu dejun. Si deci am cautat media galaxy-ul sibian (oare chiar nimeni nu face legatura cu sybian? Ca i giggle inside de fiecare data cand zic/scriu asta). Si am luat un Nikon L19. Si ne-am vazut de viata noastra in continuare, naivi cum suntem. 

Am reusit sa nu ajung la nici un film din mai susul mentionat motiv asa ca m-am dus sa mananc. Mancare buna. Apoi m-am dus la At Home Anywhere (imdbless) care s-a dovedit a fi, in primele zece minute, un film olandez despre olandezi anosti care se dau cu barca. Ca doar tara lor e scufundata, ce sa faca altceva. Asadar am facut lucrul de bun simt si m-am culcat. M-am trezit la Q&A la intrebarea foarte profunda si anume de ce vorbesc olandezii aia in nu stiu ce dialect olandez. Sa-mi bag pula daca voiam sa stiu ca olandeza are dialecte. Iar nenea ala chiar simtea profunda nevoie de a se da mare ca e olandez si ca n-a inteles limba (??????). Am plecat. 

Am descarcat pozele din noul aparat point & fut si erau spectaculos de infecte. Atat de spectaculos de infecte incat instantaneu l-am impachetat pe Nikon Coolpix L19 in cutiuta lui retardata si ne-am urnit catre media galaxy-ul sibian (hi hi hi). Unde, pregatit sa vin cu furia lu' Dumnezeu, am reusit s-o coplesim pe sibianca (aproape hi hi hi) de la standul foto astfel incat in 2 minute nu mai intelegea nimic si a zis ca putem sa ne luam alt aparat. I-am zis ca-s fotograf profesionist si ca-mi bag pula-n aparatul ei. Partea a doua e adevarata. Am luat deci, cu ceva mai multi bani un alt aparat care pana la momentul scrierii se dovedeste a fi oaresicum decent.

Drept dovada voi expune aceasta fotografie cu tavanul cinema-ului din sibiu si ale sale eruptii spontane de hemoroizi luminosi. 

 

Iata, deci, ce frumos. 

Apoi mustind de responsabilitate cinefila, m-am dus la Copsa Mica, Dudu's dark town (iar fara imdb) care era in premiera prezentat si este un film facut, din nou, de olandezi (sa-i fut) despre da, Copsa Mica. Care aparent e sau a fost cel mai poluat oras din Uniunea Europeana. Au si ei cu ce sa se laude. Si este asa pentru ca acolo a functionat mult timp fabrica de NEGRU DE FUM. Orice dracu ar insemna asta. Aparent cu asta colorau anvelopele in negru (?????). Si de-asta oile din Copsa Mica au fost mult timp negre, iarba galbena si legumele sunt in continuare patate si contaminate. In acest oras tipic romaniei abandonate (a se vedea si Ocna Mures) un nou primar vrea sa faca lucrurile mai bune. Si filmul este facut foarte dragut cu o doza de umor cat sa-l faca suportabil. Nu are nici incrancenare activista si nici patos penibil. Prezinta doar situatia cu detasare olandeza (sa-i fut). 

Apoi am fugit la hotel prin ploaie (desi suna dramatic, drumul este de 50 de m) ca sa descarc pozele sa vad daca-s dezastruoase sau nu. Si puteti vedea ce frumos arata hemoroizii aia. 

M-am returnat apoi ca sa vad Adakale Stories. Care este unul dintre documentarele cu un subiect din-ala pe care dupa ce il citesti incepi sa faci "u u u u". Exact asa. Este despre insula scufundata de pe Dunare, de langa Orsova, pe numele ei Adakale. Desi filmul, din ratiuni nebanuite deocamdata de mine, alege sa nu spuna ca insula a fost scufundata de mana omului si mai precis de mana lui Ceausescu cand a decis sa-si traga un lac numit Portile de Fier. Adakale Stories este, insa, un film cu incrancenare activista si vrea sa faca lumea un loc mai bun, dar o face cu pasiune si cu o convingere coplesitoare prin interviurile cu fostii locuitori ai insulei care toti, turci, romani, batrani sau tineri incep sa planga cand reminisceaza gradina Edenului care era aceasta insula. Cum erau toti 700, cati traiau acolo, o familie si cum nu-si incuiau usile noaptea si asa mai departe. Mie mi se pare o poveste spectaculoasa, una din victimele delo

c cunoscute ale lui Ceausescu, un loc in care se adunasera toate etniile si cohabitau in pacea lui Dumnezeu. Chiar reuseste sa fie, in demersul sau determinat, o eulogie a unei lumi scufundate si pierdute pentru totdeauna, din ratiuni economice, din ratiuni de cacat, din ratiuni eminamente umane, locul ala chiar a existat si chiar nu va mai exista niciodata. 

Si va pun si o poza.

Astra ±1

Am ajuns deci aici, la Sibiu. Unde se intampla acest mare festival de film documentar, editie la care si jubileaza. Asadar am venit in graba mare de la Bucuresti ca sa vad un film de 11 minute pe care l-am ratat ca eram in sala gresita. Cand mi-am dat seama ca sibienii sunt germani si ticaie ca ceasul (si deci nu e vorba de o intarziere), am fugit in sala cealalta unde tocmai se aprindea lumina. Deci marfa bara pizda. 

(Avand in vedere obscuritatea documentarelor de aici si respectiv scurtmetrajimea lor, voi opera cu ajutorul imdbului) 

In loc de filmul pe care voiam sa-l vad, deci, am vazut The Amount of Small Things (pe care nu-l gasesc pe imdb in ciuda faptului ca e lungmetraj)  care era cu niste copii germani turci si negri in Germania si este primul film dintr-o serie lunga de documentare contemplativo-onirice labagistice care nu sunt rau intentionate neaparat, dar pur si simplu sunt facute din poze anoste tinute cate zece secunde. Cinema-ul se numeste "moving pictures" for  a fucking reason! 

Apoi dintr-un motiv de nici mai mult nici mai putin de foame m-am dus si am mancat. Iar mancarea de la cantina casei de cultura este foarte buna, intr-un mod foarte surprinzator. Mai cu seama ca vinul este complimentar si la discretie. Apoi am purces cu chiu cu vai catre ceremonia de deschidere care a durat o ora si a constat din discursurile care trebuiau bifate de indivizii din consilii si primarii si ambasada Israelului (??). 

Apoi a urmat filmul din deschidere, Carmen Meets Borat care este un documentar facut cu foarte mult cap pe o structura foarte de fictiune. Se intampla in Glod si-i vizeaza pe indivizii calomniati de catre Borat. Carmen, personaja principala, este nepoata strungarului despre care s-a mentionat in Borat ca ar fi abortionist (sau cum zice el, chiuretajist - sau ceva de genu asta). Tatal lui Carmen decide, deci, impins de avocati evrei sa se duca sa-l dea pe Borat in judecata. In orice caz Carmen Meets Borat reuseste sa nu cada in pacatul filmelor vestice care se petrec in locuri gen Glod, adica chiar daca aia iau umbrela de terasa pe ploaie si se duc si imping o masina si dau cu toporu in masini ca sa le duca la fier vechi, punctul central al povestii evita cu indeajunsa gratie pericolul de a deveni "hahaha io-te la tigani ce face". Si odata trecut peste hop-ul asta, filmul reuseste cu o onestitate bine primita sa spuna povestea familiei care detine monopolul alimentar din Glod si prin a carei viata s-a intamplat sa treaca Borat cu vijelia lui.

Apoi m-am culcat (mai mult sau mai putin). 

you're a fucking inanimate object

In Bruges - L-am vazut a treia oara. Chestia e ca in momentul de fata englezii mi se pare ca au cel mai bun cinema european. Pe stilul lor foarte propriu, cel putin in momentul asta pot sa numesc trei filme In The Loop, The Boat That Rocked si asta care sunt teribil de british. In primul rand scriitura pentru In The Bruges este foarte foarte buna, dupa ce Martin McDonagh a luat oscarul pentru best short in 2004 el zice ca s-a simtit obligat sa faca cel mai bun film pe care putea sa-l faca el altfel s-ar fi scufundat in oblivion, recte, teatru. Iar scurtul este foarte brut si foarte cu Brendan Gleeson, mai mult sau mai putin pe aceeasi tema, anume vina. Iar vina este elementul predominant in filmul cu asasini teribil de uman al lui McDonagh. Pentru ca guvernat de vina, un sentiment eminamente uman, desi personajele sunt toate, intr-un etalon clasic al moralei, niste scarnavii. Asta si este exceptional la In Bruges, sunt trei personaje , toti gangsteri, toti trei omoara pentru bani. Dar nu este nimic glorificat in asta, nu este De Niro-ul din Casino al lui Scorsese, nici Al Pacino, nici Fredo, aici sunt niste personaje teribil de empatizabile cu. Am inteles ca n-ar trebui sa inchei propozitii cu "cu", dar, iata. Si de fapt, in ciuda faptului ca nu este neaparat un film condus de idei, toata ideea e ca in ceea ce priveste oamenii comportamentul lor teoretic rau, nu? Omoara oameni. Comportamentul rau si deciziile nasoale sunt luate din acelasi defect al umanitatii, nu dintr-unul psihologic patologic, ci pur si simplu pentru ca sunt prin excelenta oameni. Merita, filmul asta, absolut din plin, oscarul (nu pentru spectatori, ci pentru business, ca o validare convingatoare) pentru scenariu. Pentru ca nu exista artificii narative, toate elementele (inclusiv midgetul) sunt folosite spectaculos astfel incat converg in sfarsitul apoteotic. Fucking Bruges...

Foarte Tarantino

O, Brother Where Art Thou - Cred ca este filmul Fratii Coen prin excelenta, perfect reprezentativ pentru tonul lor tongue-in-cheek pregnant in toate filmele pre-No Country For Old Men. Cu Burn After Reading ar da de banuit ca se intorc la acelasi tip de film.

Intolerable Cruelty - Parca jumate din George Clooney-ul din filmul de mai sus s-a transpus in asta. Ceva mai nememorabil decat O, Brother, dar voi prefera in orice zi o comedie romantica a fratilor Coen decat una random. Pesemne ca cea mai remarcabila observatie care mi s-a intiparit in minte dupa ce am vazut filmul este ca pur si simplu George Clooney regizat de Fratii Coen este o bestie cu totul aparte, complet separata de orice altceva face omul asta in rest. Iar transformarea asta este, da, remarcabila.

Pulp Fiction - Il vad acum a doua oara. Cumva filmul asta al lui Tarantino sufera, cel putin din punctul meu de vedere, de un altfel de imbatranire. Pentru mine, personal, poate daca eram pe o insula pustie si nu mai auzisem nimic despre Tarantino si nici nu-i mai vazusem nici un film facut dupa Pulp Fiction, poate lucrurile ar fi fost ok. Probabil ca daca l-as fi vazut in 1994 cand a aparut mi-ar fi placut mult mai mult decat am ajuns la concluzia ca imi place acum. Problema este ca pentru mine in filmele lui Tarantino intotdeauna a fost un echilibru foarte delicat intre "uite ce film cool" si "uite cat de cool sunt eu". Iar dupa ce i-am vazut toate filmele si dupa toate chestiile pe care le-a spus el sau s-au spus despre el in ultimii ani si au ajuns in mod involuntar la urechile mele, vad cu totul altfel Pulp Fiction-ul lui.

Il vad ca un film jumate ok, jumate ingrozitor de enervant. Ceea ce e in ton cu balanta delicata despre care am zis, da' aici parca partea enervanta m-a afectat mai tare. Pur si simplu imi vine sa ma pis si sa ma pis serios pe filmele facute show-off care vorbesc in totalitate despre regizorul lor si deloc despre personaje. Si de fapt la vizionarea asta, incarcat cu diverse energii negative vizavi de domnu Tarantino, simteam ca ma ca ma doare-n cur de personaje, ca sunt niste simple caricaturi prin care sa-si etaleze Tarantino monstruoasa lui smecherime, minus niste scene mai serioase cum ar fi supradoza si fututul in cur, in rest parca ma uitam la Tarantino scalambaindu-se. Ceea ce nu este distractiv catusi de putin.

Prin toata pasiunea aia a lui pentru cinema si toate cunostintele lui de video store geek, Pulp Fiction, in momentul asta, fiind in deplina cunostinta de cauza in legatura cu cine e Tarantino, are pentru mine un iz mult prea show-offish, mult prea demonstrativ in "coolness-ul lui". Si ca sa ajunga la un climax, ca poate nu era de-ajuns, sa fim foarte siguri ca stim cine e Tarantino, si-a scris un rol acolo care e la fel de potrivit ca pula in ochi. Pur si simplu nu se baga acolo. Scena in care Vincent Vega si Jules dau ochii cu personajul jucat de Tarantino, in casa lui, arata fix ca un sketch Saturday Night Live. Parca e o parodie de cacat. Parca vad doi Jedi cum intra in casa la George Lucas si incep sa poarte o conversatie cu el, in timpul asta George Lucas incercand la randul lui sa joace un rol de cine stie ce pula mea Jedi Master. E pur si simplu de cacat si jenant.

Tarantino asta chiar nu poate sa faca un film fara sa flegmeze sa se pise sa se cace pe el, astfel incat sa fim 100% sigur ca e ADN-ul lui si ca el este cel care, intr-adevar a semnat filmul ala. Partial imi pare rau ca am dezvoltat asa o aversiune fata de Tarantino, ca poate filmele astea, daca as fi putut sa le separ de somitatea autoinstituita din spatele lor, poate as fi putut sa le savurez si sa ma si distrez, dar asa, pana la urma, pana la sfarsitul zilei, ma pis pe Tarantino.

Si nu ma pis cu bucurie. Ma pis cu o oaresicare deznadejde. Pentru ca e clar ca individul are talent si stie foarte bine sa faca niste lucruri, dar parca se simte obligat de o forta superioara sa se implanteze cu o obstinatie patologica in fiecare film al lui. Din punctul meu de vedere, si probabil strict din punctul meu de vedere, isi pune piedici singur. Din punctul meu de vedere, e ca si cum Leonard Cohen, in concert, ar canta un cantec si s-ar opri din cand in cand sa zica "Ba, da' pula mea, cant bine, nu?" si mai canta un pic si iar "... pula mea chiar sunt foarte bun" si tot asa. Da, Leonard Cohen, ESTI FOARTE BUN, da' canta acolo in pula mea si taci!