film history 1

Asta o sa fie cursu' meu de istoria filmului dupa al doilea razboi mondial.

I. Postwar 

Rome, Open City (Roberto Rossellini, 1945, Italy, 100 minutes)

Hmmmm. Asta e filmul care aparent a nascut neorealismul italian. Si filmul pe care i-a facut pe toti italienii care au facut film dupa filmul asta sa zica ca Rossellini e tata lor a tuturor. Si ce-i drept filmul asta are niste merite destul de merituoase la cei ~70 de ani ai sai. E povestea unor indivizi implicati mai mult sau mai putin in rezistenta italieneasca impotriva nazistilor. Si prima jumatate de film se intampla cam cum se intampla filmele astea, cu ceva suspans cu niste intrigi, cu niste cadre amuzante, cu niste drame cu pizde, copii si vecini si tot asa. Doar ca fix pe la jumatea filmului lucrurile incep sa se incacateasca masiv. Si peisajul asta vag familiar al suspansului unei lumi petrecuta pe ascunzis incepe deodata sa fie percutata de niste lucruri ceva mai putin amuzante, ceva mai putin familiare si ceva mai putin inteligibile. Pana la punctul in care in film se intampla cadrul care aparent a marcat tot cinema-ul italianenesc de dupa el, cadrul este dansul:

Si consecintele:

Este momentul in care situatia se incacateste masiv, momentul in care istoria ia o turnura sinistra si momentul in care filmul italienesc devine neorealist, cand mama baiatului din poza e mitraliata pe strada dupa ce fuge dupa camionul in care fusese luat amantul ei. Daca prima jumatate a filmului parea sa curga narativ intr-un mod familiar cinematografic pentru povesti de genul asta, in a doua jumatate, post cadrul de mai sus, toata lumea e arestata si inchisa, interogata si torturata. In prima parte lucrurile erau totusi cumva deasupra pamantului si exista un soi de lumina in cadre, dupa ce e impuscata femeia aia filmul se inchide in baracile naziste si torturoase si sta acolo pana cand ii sunt luate toate personajele, unul cate unul, si duse dintr-o camera in alta ca sa fie torturate si omorate. Si filmul sta si, cu rabdare neorealista, ia marturie la cum se duc unu cate unu, degeaba, si dupa aia filmul se termina. Si asa incepe neorealismu italian.

Bicycle Thieves (Viitorio de Sica, 1948, 93 minutes)

Si asa continua neorealismu italian. Ce-a facut de Sica e ca aparent a luat un roman de cacat pe care nu-l tine minte nimeni si l-a facut intr-un film brici. Motivu pentru care nu i-a placut nimanui romanu? Probabil era o poveste de cacat scrisa de cacat despre niste unu care si-a pierdut bicicleta. Doar ca de Sica fiind foarte cinematografic, a luat povestea asta si a stiut cum s-o puna in imagini. Povestea in sine nu e teribil de palpitanta, majoritatea timpului pe ecran vezi un tata si un fiu care alearga prin Roma incercand sa gaseasca o bicicleta. Motivu pentru care probabil romanu era de cacat e ca pesemne ca era scris - si suna - la modu' asta: un tata si un fiu alearga prin Roma dupa o bicicleta. Ce face de Sica cinematografic as all fuck este ca face din cautarea asta un puseu al disperarii in imagini. Motivu pentru care filmu'  asta e bun e pentru ca de Sica a luat un italian de pe strada din anu' 1948 si l-a pus sa alerge pe strada dupa bicicleta lui cu fi-su ca si cum e un italian in anu' 1948. Si l-a filmat tot filmu' cum incearca sa gaseasca cacatu' ala de bicicleta ca altfel n-are ce sa manance. Pesemne ca non-actoru din rolu principal stia cum e sa alergi dupa mancare pe strazi si norocu face ca de Sica stia cum sa filmeze italieni care alearga pe strada dupa mancare in anu 1948. Drept care alergatul devine subiectul in sine, alergatul in italia in 1948 mai precis. Si de Sica exceleaza in a-si transmite ideile despre alergatul asta prin metode pur estetice si pur cinematografice, ideile sunt in imagini, iar asta e cam tot timpu foarte bine cand e vorba de cinema.