Astra - Cu hemoroizi

EXTRA EXTRA

Mentionez - toate in aceeasi cladire, da? Facute cu aparatul Point & Fut

Avem, deci, originalul:



Apoi...




Hemoroizi cu bucatar.



Si unii mutanti.


Si la final, o vedere de ansamblu (dupa atata timp tot paralelismul asta cu hemoroizii devine de-a dreptu perturbant)

Astra ±6

Acest post a intarziat o zi, in ciuda faptului ca l-am scris acum 24 de ore, de dimineata netul a picat in intreg Ibisul. Pur si simplu n-ar trebui sa le dea voie sa aiba net in unele orase din Romania ca chiar nu stiu ce dracu sa faca cu el.

I'm sorry that I'm late. I went blind. I've got confetti in my eyes.

Azi am pierdut micul dejun de la ibis caci astazi m-am respectat si m-am trezit la 11.30. Si-am sarit direct in filmul Krauzberg 36 sau ceva de genu, un documentar facut intr-un fel foarte redundant, facut de o pizduta, despre cartierul turcilor plin de hip hop din Berlin. Dar foarte foarte redundant. O oarecare s-a intamplat in cartierul ala si a iesit de-acolo cu materialul pe care voiau aia sa-l dea despre ei, anume ca canta hip hop si ca joaca ping pong, atunci cand nu ajuta copiii saraci.

Si am mers dupa aia la muzeul vanatorii care a fost foarte tare dar foarte pe fuga ca trebuia sa ajungem la filmul de mai jos. Am facut insa niste poze care vor intra in postul mare cu poze!

Apoi am vazut Australia care e foarte ok pentru un documentar de televiziune romanesc. Mai cu seama ca nu exista documentare de televiziune romanesti. Drept care, produs 100% de HBO, creeaza un foarte necesar precedent. Despre echipa romaneasca de homelessi care merg la campionatu mondial de homelessi in australia, si e ok.

Dupa, am vazut "The Shadow of the Holy Book" care este un film despre Turkmenistan. Acum, eu n-am vazut niciodata nici macar o poza din Turkmenistan drept care mi s-a parut de bun simt sa-l vad pentru ca eram destul de nerabdator sa vad ce dracu se intampla acolo, singurele doua informatii despre tara aia pe care le aveam fiind ca 1. ei nu opresc gazul ca sa nu iroseasca chibrite si 2. salariul mediu pe economie e de 1$. Lucrurile pe care le-am aflat din film au meritat, intr-adevar, efortul de a sta prin filmul asta. Dictatorul de-acolo a scris o carte care se invata pe de rost la scoala, pe care se jura lumea cand ies din inchisoare, care se pupa langa Koran si din care se pun citate pe zidurile moscheielor. De asemenea am mai aflat ca un turc smecher si-a dat seama ca poate abuza de megalomania patologica a dictatorului si a tradus cartea in turca ceea ce l-a facut pe dicator sa-l lase pe individ sa-si faca toate afacerile pe care le vrea in Turkmenistan. Celelalte corporatii uriase i-au luat exemplul si cartea despre cum sa-ti subjugi poporul in 10 pasi rapizi intr-un mod cat mai brain-dead posibil a fost tradusa in 40 de limbi, fiecare editie dand acces unei alte companii acolo, de la Daimler Chrysler la Siemens si asa mai departe. Filmul stabileste lucrurile astea in primele 30 de minute iar apoi pur si simplu sta si numara de cate ori da telefoane regizoru la corporatiile astea incercand sa afle detalii. Ceea ce devine foarte frustrant foarte repede. Pentru ca astia incercau sa fie Michael Moore dar fara coaie si fara kilogramele in plus necesare. Si pur si simplu se duc din usa in usa din paznic in paznic ca sa li se zica de fiecare data nu mai filmati. Pai normal ca nu-i lasa in pula mea nimeni sa filmeze. Si aici daca te duci intr-o farmacie sa filmezi, femeia de 80 de ani responsabila cu siguranta obiectivului iti va spune sa inchizi camera.

Si regizoru n-a stiut sa faca nimic mai mult de atat, s-a blocat in paznici si prezenta interdictiile intalnite ca niste chestii asa iesite din comun si noi trebuie sa cadem in pula ca nu-l lasa sa filmeze in Siemens. Ba chiar a fost si-n Turkmenistan de unde s-a intors doar cu 2 interviuri dintre care unul cu un taximetrist care nu zicea nimic. In rest, vreo 60 de minute isi etaleaza incompetenta. Subiectul, dictatura lu nenea ala, e absolut cacator, este Ceausescu x 3000, este dictatura lu' Dumnezeu, nu-mi vine sa cred ca exista asa ceva. Trebuie sa pun linkuri de pe youtube. Dar filmul este un cacat enervant si irosit.

Apoi am vazut "Donkey in Lahore", povestea unui australian care, intr-o vizita in Pakistan, se indragosteste de o pakistaneza si ii zice c-o ia de nevasta. Iar filmul urmareste povestea celor doi pentru vreo 5 ani, cum el se face musulman si tot incearca sa-i faca rost de viza sotiei si e o poveste foarte emotionanta si eminamente umana rezumata in doar 2 ore, de un regizor deosebit de abil. Cu care am si stat de vorba dupa aia 4 ore.

Cam asta a fost Sibiul. Acum iar sunt foarte rupt. Dar cu mentiunea ca am gasit si mai multi hemoroizi azi, ceva absolut spectaculos!

URMEAZA POZEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE

Astra ±5

Mai pe scurt pentru ca a fost o zi lunga si sunt rupt si tocmai ce mi-am irosit toata energia (creatoare si altminteri) in aceste ultime 30 de minute in care am incercat sa pornesc laptop-ul de parca porneam o drujba. Cu sfoara adica. 

La 10.30 dimineata am recuperat filmul pentru care venisem pana in 4.30 vineri si pe care l-am ratat intrand si stand in sala gresita. Once Upon a Train deci. Care la a 5-6-a vizionare tradeaza niste probleme reparabile. Apoi am continuat cu bine intitulatul "My class - From Russia with relativity". Despre clasa de copii dotati adunata in 82 de URSS pentru binele natiunii, revizitata 20 de ani mai tarziu cu toate geniile revizitate. Ideea e ca majoritatea s-au carat in America. Si si-au aplicat invataturile invatate pentru binele natiunii, doar ca in alta natiune. Ceea ce e frumos. Destul de politic, dar indeajuns de journey through life, filmul se tine destul de bine, iar regizoarea e o rusoaica BALSHOI. 

Apoi am fost intr-o librarie germana din care mi-am cumparat ciorapi. Si apoi in muzeul farmaciei in care am vazut niste cabinete de farmacie din secolul 17 foarte foarte tari. Urmeaza muzeul armelor si al chestiilor impaiate. Apoi mancare intr-un subsol sibian (hihi) numit Sibiul Vechi, unde am mancat bine. Am renuntat la mancarea festivalului in detrimentul bugetului, dar nu ca n-ar fi fost buna, ci pentru ca totul incepea sa fie mult prea all-inclusive pentru gusturile mele.

Apoi ne-am returnat si intamplator am vazut "humoresca" un film de vreo 16 minute care m-a umplut de ura. Si pesemne ca as fi avut tot felul de remarci witty si amuzante ce implicau insulte directe la adresa regizorului si a familiei lui, doar ca imediat dupa aia am vazut Constantin si Elena care m-a umplut de lumina vietii, drept care nu am nici un chef sa ma injosesc indeajuns de tare incat sa vorbesc despre voma care este acest cacat de humoresca. E ceva cu batrani exploatati de regizor oricum. 

Dupa ce am vazut Constantin si Elena, insa, care este cel mai bun film documentar pe care l-am vazut in viata mea si spun asta fara rezerve si fara sa mai detaliez pentru ca filmul asta m-a epuizat si emotional si intelectual... Este pur si simplu un film care trebuie neaparat vazut ca sa fie crezut. 

Apoi a urmat chestia cu noul val care prezinta lucruri si respectiv Cristi Noul Val Puiu prezenta un documentar din 83 numit The Shop pe care aveam toate intentiile sa-l vad, doar ca mi-am dat seama dupa primele 10 minute ca pur si simplu nu mai pot sa vad inca un film imediat dupa Constantin si Elena.

Drept care am fost la KFC drive-in! Singurul KFC Drive-in pe care l-am vazut in viata vietilor mele. 

Si am incheiat, la risc, pentru ca era ultimul film pe care mai aveam timp sa-l vad, cu "Speaking Tree". Un film facut de o frantuzoaica in India. Cred ca voi pleca din Sibiu cu o foarte impamantenita ura discriminatorie fata de francezi si mai ales francezii care fac documentare. Remember irlandezii care ziceau "uuuuu" la casa polonezului comunist? Ei bine, erau francezi. 

Filmul frantuzoaicei se petrece cam in felul urmator: un indian o ia razna complet dupa ce isi vede capra spintecata in desert drept care urmatorii 10 ani sta legat de un copac. Eu cred ca l-a vazut pe Luke Skywalker in interiorul caprei si de-asta s-a cacat pe el intr-un asemenea hal incat ma-sa l-a legat cu lanturi 10 ani de un copac. Filmul asta este de departe cea mai mare basina pe care am vazut-o in festivalul asta. Sunt 65 de minute de cacat de film sepia (!!!) cu baiatu asta legat de copac si atat. Adevaru e ca presupun ca intr-un fel suntem cu totii legati de un copac. Regizoarea asta e o retardata, supozitie confirmata si de Q&A-ul ulterior in care la o intrebare a unui indian, anume "de ce unele chestii sunt subtitrate si altele nu?" frantuzoaica a raspuns ca "hi hi, la intrebarile astea iti dau raspunsul in hol daca vrei, vorbim ca intre indieni". Esti frantuzoaica fa proasto. Asta a fost si ultima intrebare. 

Asadar seara mea a luat aceasta turnura dramatica constand in faptul ca aveam o dorinta arzanda de a lega o frantuzoaica pe care  n-o cunosc de un copac. Nici mai mult nici mai putin de 10 ani. Cat despre indianu ala, cu siguranta daca nu era nebun cand l-au legat de copac cu lanturi, 10 ani mai tarziu ce pula mea sa mai aibe in cap daca nu furnici, greieri si alti prieteni dendrofili?

Am descoperit azi o noua specie de hemoroizi in Casa de Cultura acolo, dar am senzatia ca pur si simplu la sfarsitul acestui pelerinaj in documentarele venite la Sibiu, voi face un post mare cu toate pozele si totul va fi bine.

Astra ±4

Normal ca n-au pus-o pe Sulfina Barbu ca ministru al mediului ca doar o cheama Sulfina. 

In alta ordine de idei, asta a fost o zi destul de linistita. E dincolo de imaginatia mea de ce exact m-am trezit la 9 ca sa ma duc la un panel cu documentarul romanesc dupa 20 de ani. A durat trei ore si nu s-a spus nimic. Iar apoi au urmat textele pentru timpul liber. Care au fost problematice. Iar problemele respective nu le voi reproduce aici pentru ca sunt atat de jenante incat nu vreau sa irosesc internet pe ele. 

Azi am vazut, deci, doar doua filme. Unul in cinema, in finlandeza, si unul in pat in engleza dublat in franceza dupa un episod de Drawn Together in germana. Pentru ca asa sunt eu, teribil de multilingvist asta seara. 

Am vazut You Live and You Burn un film cu o descriere cum nu se poate mai neatractiva. Ma confrunt acum cu o problema tot lingvistica pentru ca nenorocita de limba romana nu are cuvantul "siblings" si deci nu pot sa zic doi frati pentru ca e vorba despre un frate si o sora. Tigani. Care traiesc in Finlandia si au tot soiul de probleme existentiale. Asa spune descrierea, cu probleme existentiale. Ei bine nu m-as fi dus la acest film in circumstante normale, insa iata-ma pe mine in cinema cu ceaiul Khalim Chai Walla in mana uitandu-ma la familia de  tigani la masa discutandu-si problemele. Dupa douazeci de minute lucrurile se imputisera si ma gandeam ca ce pula mea tre sa stau eu sa discute ei ce greu e sa fii tigan in Finlandia. Insa lucrurile in acest moment iau o inorsatura neasteptata de situatie. Fratele se dovedeste a fi homosexual si de fapt despre asta erau toate discutiile anterioare. Surpriza a fost, deci, ca s-a dovedit a fi un film intim de o subtilitate respectabila despre cum acest frate e haituit in permanenta de alti tigani care vor sa-l omoare ca pe  o femeie araba fara batic. Da, foarte surprinzator, filmul este bun...

Apoi m-am retras si am vazut Final Destination dublat in franceza si subtitrat tot in franceza. O experienta draguta si educativa. 

Nu ma mai lasa sa uploadez poze cu hemoroizii. Fiti fara grija, insa, ei sunt tot acolo, iar atunci cand ma vor lasa sa uploadez poze cu hemoroizii, voi umple internetul cu ei!

Astra ±3

Intr-o maniera ceva mai civilizata. 

Am inceput la ora onorabila de 11.45 si anume cu Family 068. Ar trebui mentionat acum, adica cred ca ar fi un moment bun sa mentionez ca festivalul de film Astra este de documentar si antropologie vizuala. Acest ultim termen e deosebit de important. In primul rand pentru ca asta inseamna ca trebuie facut un slalom deosebit de abil printre filmele ce poarta acest blazon si in al doilea rand ca filmele care poarta acest blazon sunt practic, cum ar veni, echivalentul unui scatofil care filmeaza oamenii cacandu-se. Inteleg ca-i place, dar nu inteleg de ce restul lumii trebuie sa suporte cacatu? Revenind, asa, dizgratios, la Family 068, el arata o familie de Nicaragi care spala plastic. Eu am asteptat. Eu am dat dovada de cumpatare si rabdare. Am zis, ba, de ce spala astia plastic? Filmul are 27 de minute. Cumpatarea mea a luat un abrupt sfarsit pe la minutul 14 cand inca nu intelesesem de ce aia spala plasticul. Pentru ca apoi sa ajung la concluzia sfasietoare ca that's the whole fucking point cu aceste filme antropologice. Nu trebuie sa stii de ce fac oamenii aia lucrul respectiv, trebuie doar sa te uiti si sa te simti profund intrigat. Da' intrigat bine. Daca ti-ai ras barba si n-ai ce sa freci ca sa-ti etalezi intrigarea ai pus-o. Aflandu-ma intr-o dramatica penurie de barba, m-am retras silentios si m-am dus, impotriva vointei mele dar nefortat de nimeni, la Rouge Nowa Huta.

Rouge Nowa Huta este un film facut de irlandezi in legatura cu polonezii. Despre ce anume nu as putea sa ma pronunt, din pricina simplului fapt ca, marcat fiind de experienta antropologica anterioara, dupa inceputul de 20 de minute in care vorbea un polonez si in care se tineau, din nou, cadre de 10 secunde de-am-pulea (ce-mi place sa ortografiez - probabil gresit - cuvantu asta), m-am retras, din nou, cu aceeasi sus-mentionata gratie. Pentru ca aici era dramatic. Erau niste vestici cacaciosi, recte irlandezi, care au venit in casa la polonez cu traducatorul care traducator le traducea, nici mai mult nici mai putin, casa in care se aflau. "Iata, asta este un apartament comunist"; "oooooooooo" zisera irlandezii. "In acest apartament cu 3 camere locuiau 6 persoane, comuniste"; "uuuuuuuuuuuu" zisera irlandezii. "Iar acesta e un storcator de fructe comunist"; "aaaaaaaaaaaaaaa" zisera irlandezii excedati si juisati. Apoi au urmat multe (multe) (multe) (multe) cadre statice, la sfarsitul carora, simtind ca am experimentat exhaustiv antropologia irlandeza, m-am retras. 

Una din distractiile si partile pozitive ale acestui festival este ca el se desfasoara in total in 2 sali. Una la etaj si una la parter. Asadar, ai tot timpul sa te fatai de colo colo de la un antropolog basinos la altul. In cautarea de basini noi, deci, m-am dus la Soul

Soul este un film din Sardinia. Sardinia e frumoasa. In Sardinia exista o cursa de cai traditionala care-l onoreaza pe Sfantul Constantin si al lui Cal. Traditional, doar barbatii participa la cursa asta, insa, soc si groaza, s-a trezit o femeiusca care vrea sa se dea si ea cu calu cu barbatii. In ciuda acestei premize teribil de dramatica si controversata, filmul, de aceasta data vizionat pana la sfarsitu-i onorabil, cade cu un fas. Pentru ca il construieste prost, pentru ca iti construieste toata drama inscrierii individei in cursa, pentru ca la sfarsit nici nu stii ce pula mea s-a intamplat si pentru ca pana la urma isi exacerbeaza deloc inteligent subiectul. 

Apoi am fost sa mananc. Mancare buna. 

Si a urmat sectiunea "Noul val prezinta documentare". Acest termen de "noul val" devine teribil de uzat si as vrea teribil de tare sa se termine odata, prilej cu care probabil tot se va vorbi despre el, doar ca va fi "vechiul val". In fine, Corneliu Porumboiu prezenta "out of the present", al lui Andrei Ujica din '95 facut complet din material de arhiva cu rusii care se urcau pe statia spatiala MIR in anul 1991, cand URSS-ul a cazut. Este un film foaaarte contemplativo-oniric asa cum am mai zis. Problema e ca asta e bun. Alta problema e ca eu sunt suprasaturat si de contemplare si de onirism. Drept care n-am putut sa savurez plutirea aiurea prin spatiu la adevarata ei valoare. Si alta problema e ca toata ideea era Q&A-ul de dupa cu Corneliu Porumboiu insa saracul n-a fost intrebat nimic. Pesemne ca intreg poporul era scufundat intr-o profunda contemplare a teoriei relativitatii. Adevaru' e ca totu e atat de relativ...

Am mai facut o poza cu hemoroizii suspendati. Arata tot la fel. As vrea sa sparg unul.

Astra ±2

M-am revenit. Eu sunt cazat la Ibis. Care Ibis este practic peste drum (de fapt peste parcare) de casa de cultura, locul in care se intampla toate proiectiile. Ceea ce pe langa factorul de lene, favorizeaza si factorul de a ramane uscat, pentru ca astazi (marti) de exemplu, a plouat ca dracu. 

Pentru ca mi-am lasat magaoaia de aparat Nikon D50 acasa s-a decis sa cumparam un point & shoot dupa ceaiul de la micu dejun. Si deci am cautat media galaxy-ul sibian (oare chiar nimeni nu face legatura cu sybian? Ca i giggle inside de fiecare data cand zic/scriu asta). Si am luat un Nikon L19. Si ne-am vazut de viata noastra in continuare, naivi cum suntem. 

Am reusit sa nu ajung la nici un film din mai susul mentionat motiv asa ca m-am dus sa mananc. Mancare buna. Apoi m-am dus la At Home Anywhere (imdbless) care s-a dovedit a fi, in primele zece minute, un film olandez despre olandezi anosti care se dau cu barca. Ca doar tara lor e scufundata, ce sa faca altceva. Asadar am facut lucrul de bun simt si m-am culcat. M-am trezit la Q&A la intrebarea foarte profunda si anume de ce vorbesc olandezii aia in nu stiu ce dialect olandez. Sa-mi bag pula daca voiam sa stiu ca olandeza are dialecte. Iar nenea ala chiar simtea profunda nevoie de a se da mare ca e olandez si ca n-a inteles limba (??????). Am plecat. 

Am descarcat pozele din noul aparat point & fut si erau spectaculos de infecte. Atat de spectaculos de infecte incat instantaneu l-am impachetat pe Nikon Coolpix L19 in cutiuta lui retardata si ne-am urnit catre media galaxy-ul sibian (hi hi hi). Unde, pregatit sa vin cu furia lu' Dumnezeu, am reusit s-o coplesim pe sibianca (aproape hi hi hi) de la standul foto astfel incat in 2 minute nu mai intelegea nimic si a zis ca putem sa ne luam alt aparat. I-am zis ca-s fotograf profesionist si ca-mi bag pula-n aparatul ei. Partea a doua e adevarata. Am luat deci, cu ceva mai multi bani un alt aparat care pana la momentul scrierii se dovedeste a fi oaresicum decent.

Drept dovada voi expune aceasta fotografie cu tavanul cinema-ului din sibiu si ale sale eruptii spontane de hemoroizi luminosi. 

 

Iata, deci, ce frumos. 

Apoi mustind de responsabilitate cinefila, m-am dus la Copsa Mica, Dudu's dark town (iar fara imdb) care era in premiera prezentat si este un film facut, din nou, de olandezi (sa-i fut) despre da, Copsa Mica. Care aparent e sau a fost cel mai poluat oras din Uniunea Europeana. Au si ei cu ce sa se laude. Si este asa pentru ca acolo a functionat mult timp fabrica de NEGRU DE FUM. Orice dracu ar insemna asta. Aparent cu asta colorau anvelopele in negru (?????). Si de-asta oile din Copsa Mica au fost mult timp negre, iarba galbena si legumele sunt in continuare patate si contaminate. In acest oras tipic romaniei abandonate (a se vedea si Ocna Mures) un nou primar vrea sa faca lucrurile mai bune. Si filmul este facut foarte dragut cu o doza de umor cat sa-l faca suportabil. Nu are nici incrancenare activista si nici patos penibil. Prezinta doar situatia cu detasare olandeza (sa-i fut). 

Apoi am fugit la hotel prin ploaie (desi suna dramatic, drumul este de 50 de m) ca sa descarc pozele sa vad daca-s dezastruoase sau nu. Si puteti vedea ce frumos arata hemoroizii aia. 

M-am returnat apoi ca sa vad Adakale Stories. Care este unul dintre documentarele cu un subiect din-ala pe care dupa ce il citesti incepi sa faci "u u u u". Exact asa. Este despre insula scufundata de pe Dunare, de langa Orsova, pe numele ei Adakale. Desi filmul, din ratiuni nebanuite deocamdata de mine, alege sa nu spuna ca insula a fost scufundata de mana omului si mai precis de mana lui Ceausescu cand a decis sa-si traga un lac numit Portile de Fier. Adakale Stories este, insa, un film cu incrancenare activista si vrea sa faca lumea un loc mai bun, dar o face cu pasiune si cu o convingere coplesitoare prin interviurile cu fostii locuitori ai insulei care toti, turci, romani, batrani sau tineri incep sa planga cand reminisceaza gradina Edenului care era aceasta insula. Cum erau toti 700, cati traiau acolo, o familie si cum nu-si incuiau usile noaptea si asa mai departe. Mie mi se pare o poveste spectaculoasa, una din victimele delo

c cunoscute ale lui Ceausescu, un loc in care se adunasera toate etniile si cohabitau in pacea lui Dumnezeu. Chiar reuseste sa fie, in demersul sau determinat, o eulogie a unei lumi scufundate si pierdute pentru totdeauna, din ratiuni economice, din ratiuni de cacat, din ratiuni eminamente umane, locul ala chiar a existat si chiar nu va mai exista niciodata. 

Si va pun si o poza.

Astra ±1

Am ajuns deci aici, la Sibiu. Unde se intampla acest mare festival de film documentar, editie la care si jubileaza. Asadar am venit in graba mare de la Bucuresti ca sa vad un film de 11 minute pe care l-am ratat ca eram in sala gresita. Cand mi-am dat seama ca sibienii sunt germani si ticaie ca ceasul (si deci nu e vorba de o intarziere), am fugit in sala cealalta unde tocmai se aprindea lumina. Deci marfa bara pizda. 

(Avand in vedere obscuritatea documentarelor de aici si respectiv scurtmetrajimea lor, voi opera cu ajutorul imdbului) 

In loc de filmul pe care voiam sa-l vad, deci, am vazut The Amount of Small Things (pe care nu-l gasesc pe imdb in ciuda faptului ca e lungmetraj)  care era cu niste copii germani turci si negri in Germania si este primul film dintr-o serie lunga de documentare contemplativo-onirice labagistice care nu sunt rau intentionate neaparat, dar pur si simplu sunt facute din poze anoste tinute cate zece secunde. Cinema-ul se numeste "moving pictures" for  a fucking reason! 

Apoi dintr-un motiv de nici mai mult nici mai putin de foame m-am dus si am mancat. Iar mancarea de la cantina casei de cultura este foarte buna, intr-un mod foarte surprinzator. Mai cu seama ca vinul este complimentar si la discretie. Apoi am purces cu chiu cu vai catre ceremonia de deschidere care a durat o ora si a constat din discursurile care trebuiau bifate de indivizii din consilii si primarii si ambasada Israelului (??). 

Apoi a urmat filmul din deschidere, Carmen Meets Borat care este un documentar facut cu foarte mult cap pe o structura foarte de fictiune. Se intampla in Glod si-i vizeaza pe indivizii calomniati de catre Borat. Carmen, personaja principala, este nepoata strungarului despre care s-a mentionat in Borat ca ar fi abortionist (sau cum zice el, chiuretajist - sau ceva de genu asta). Tatal lui Carmen decide, deci, impins de avocati evrei sa se duca sa-l dea pe Borat in judecata. In orice caz Carmen Meets Borat reuseste sa nu cada in pacatul filmelor vestice care se petrec in locuri gen Glod, adica chiar daca aia iau umbrela de terasa pe ploaie si se duc si imping o masina si dau cu toporu in masini ca sa le duca la fier vechi, punctul central al povestii evita cu indeajunsa gratie pericolul de a deveni "hahaha io-te la tigani ce face". Si odata trecut peste hop-ul asta, filmul reuseste cu o onestitate bine primita sa spuna povestea familiei care detine monopolul alimentar din Glod si prin a carei viata s-a intamplat sa treaca Borat cu vijelia lui.

Apoi m-am culcat (mai mult sau mai putin).