Tuesday, March 12, 2013

film history 2



2. Realism and Surrealism




The Asphalt Jungle (John Huston, 1950, USA, 112 minutes) 

Hmmmmm. The Asphalt Jungle e, aparent, unu din filmele noir fundamentale de la care au plecat multe alte filme noir. Filmele noir fiind, in contextul istoriei cinematografice, momentu' in care hollywoodu' dupa al doilea razboi mondial si-a dat seama ca viata e de fapt de cacat si a inceput sa mareasca contrastu la filme. Pentru ca viata e asa de de cacat negrul trebuie sa fie negru si albul trebuie sa fie alb. Si asa s-a infiltrat cinismul in mainstream-ul american. Cu contrastu mare si cu personaje principale de o verticalitate morala dubitabila. In filmul de fata majoritatea personajelor sunt niste criminali. Da' nu numai criminali, ci criminali cu tot felul de dorinte si vise si alte lucruri umane care se pare ca se pot regasi si in criminali. Deci din punctul asta de vedere aparitia filmului noir ca gen si momentul aparitiei e destul de interesanta. Filmul de fata pe langa faptu ca e foarte noir e aparent si matrita dupa care s-a nascut heist movie-ul. Deci Asphalt Jungle e interesant din tot felul de motive din-astea istorico-cinematografice. Din pacate e mai mult interesant ca un artefact istoric decat ca film in sine. Toata metafora cu "the asphalt jungle" e atat de grosolan transpusa in film incat sfarsitul care vrea sa fie revelator asupra acestei mari metafore descoperite de film (ca orasu e ca un soi de jungla cu asfalt oh noes) e destul de ridicol. Personaju principal e baiat de la ferma si tot filmul nu vrea decat sa se intoarca la ferma sa dea de mancare la cai, iar la sfarsit se intoarce impuscat ca sa moara la picioarele cailor si asta combinat cu titlul ar trebui sa faca un soi de poezie. Problema e ca poezia-mi pare vag lenta dupa toate standardele iar metaforele sunt un pic cam de fermier. Dar thanks for inventing the heist movie I guess?



Belle de Jour (Luis Bunuel, 1967, France/Italy, 101 minutes)

Ar cam fi multe de zis despre filmul asta. Motivul pentru care filmul asta se incadreaza sub surrealism nu e neaparat pentru ca zboara elefanti pe langa Catherine Deneuve si se topesc ceasuri, ci "surrealismu" lui Belle de Jour e ceva mai conceptual. Pun surrealism in ghilimele pentru ca aplicarea termenului astuia pe film pare cea mai fortata dintre aplicarile curentelor picturii pe film. Pe masura ce timpul a trecut peste filmul asta si cinema-ul s-a dezvoltat in propria lui limba imi pare ca Belle de Jour poate sa fie categorisit din ce in ce mai putin surrealist si din ce in ce mai mult... cinematografic. Pare mai putin surrealist si mai mult pur si simplu film bun. Pentru ca motivul si modul in care e surrealist conceptual Bunuel aici e ca de fapt povestea femeii asteia e destul de criptica si Bunuel o codeaza cu diverse scene onirico-dubioase menite sa te faca sa te scarpini in cap. Drept care aspectul surrealist conceptual al filmul ar trebui sa vina din faptul ca numeroase valente ale existentei personajului principal sunt voit complet inexplicabile. Dar asta se intampla in niste proportii in care, 50 de ani mai tarziu, cripticitatea asta nu mai e atat de frapanta incat sa-si care greutatea unor apelative ca "surrealist". Pare mai degraba un film care intelege relatia dintre subconstient si cinema ceva mai avant-la-lettre. Pe de alta parte poate nu mai e atat de frapant acum pentru ca intre timp genu asta de "surrealism" a devenit o norma a limbajului cinematografic care nu mai cere alte explicatii din afara propriului subiect. Pesemne ca adevarul e undeva la mijloc. Altminteri, filmul e absolut excelent iar Bunuel e un regizor cacator.

Un lucru de retinut in legatura cu filmul asta e ca scena faimoasa de la sfarsitul lui Brown Bunny post-muie in care e un cadru destul de lung cu picioarele incaltate ale lu Vincent Gallo impreunandu-se cu alea desculte ale lu Chloe Sevigny la marginea patului - cadru ala vine de aici. Doar ca Gallo o foloseste ca sa loveasca maxim la sentiment in Brown Bunny, pe cand la Bunuel cadru' asta releva niste intentii ceva mai intelectuale. Chiar si asa, cadrul cu picioarele lu Catherine Deneuve si pantofii ei de mega burgheza care se fute pe bani de plictiseala, combinate cu sosetele rapciugoase ale unui criminal dubios cu dinti auriti, leaga tot Belle de Jour sub un stindard destul de greu de egalat si asta in principal pentru ca Bunuel e un regizor cacator. Filmu asta are foaaaaarte multe cadre din-astea perfecte pentru poveste. Pesemne pentru ca Bunuel e unu din oamenii care intelege foarte bine valoarea transmiterii unei idei prin metode pur estetice. Cand vezi cu ochii se inregistreaza in alta parte decat atunci cand intelegi cu capul, iar Bunuel incearca in perpetuitate sa-ti futa ochii (dupa cum e destul de clar dupa inceputu de la Un Chien Andalou).



Sunday, March 10, 2013

film history 1

Asta o sa fie cursu' meu de istoria filmului dupa al doilea razboi mondial.

I. Postwar 


Rome, Open City (Roberto Rossellini, 1945, Italy, 100 minutes)

Hmmmm. Asta e filmul care aparent a nascut neorealismul italian. Si filmul pe care i-a facut pe toti italienii care au facut film dupa filmul asta sa zica ca Rossellini e tata lor a tuturor. Si ce-i drept filmul asta are niste merite destul de merituoase la cei ~70 de ani ai sai. E povestea unor indivizi implicati mai mult sau mai putin in rezistenta italieneasca impotriva nazistilor. Si prima jumatate de film se intampla cam cum se intampla filmele astea, cu ceva suspans cu niste intrigi, cu niste cadre amuzante, cu niste drame cu pizde, copii si vecini si tot asa. Doar ca fix pe la jumatea filmului lucrurile incep sa se incacateasca masiv. Si peisajul asta vag familiar al suspansului unei lumi petrecuta pe ascunzis incepe deodata sa fie percutata de niste lucruri ceva mai putin amuzante, ceva mai putin familiare si ceva mai putin inteligibile. Pana la punctul in care in film se intampla cadrul care aparent a marcat tot cinema-ul italianenesc de dupa el, cadrul este dansul:




Si consecintele:


Este momentul in care situatia se incacateste masiv, momentul in care istoria ia o turnura sinistra si momentul in care filmul italienesc devine neorealist, cand mama baiatului din poza e mitraliata pe strada dupa ce fuge dupa camionul in care fusese luat amantul ei. Daca prima jumatate a filmului parea sa curga narativ intr-un mod familiar cinematografic pentru povesti de genul asta, in a doua jumatate, post cadrul de mai sus, toata lumea e arestata si inchisa, interogata si torturata. In prima parte lucrurile erau totusi cumva deasupra pamantului si exista un soi de lumina in cadre, dupa ce e impuscata femeia aia filmul se inchide in baracile naziste si torturoase si sta acolo pana cand ii sunt luate toate personajele, unul cate unul, si duse dintr-o camera in alta ca sa fie torturate si omorate. Si filmul sta si, cu rabdare neorealista, ia marturie la cum se duc unu cate unu, degeaba, si dupa aia filmul se termina. Si asa incepe neorealismu italian.


Bicycle Thieves (Viitorio de Sica, 1948, 93 minutes)

Si asa continua neorealismu italian. Ce-a facut de Sica e ca aparent a luat un roman de cacat pe care nu-l tine minte nimeni si l-a facut intr-un film brici. Motivu pentru care nu i-a placut nimanui romanu? Probabil era o poveste de cacat scrisa de cacat despre niste unu care si-a pierdut bicicleta. Doar ca de Sica fiind foarte cinematografic, a luat povestea asta si a stiut cum s-o puna in imagini. Povestea in sine nu e teribil de palpitanta, majoritatea timpului pe ecran vezi un tata si un fiu care alearga prin Roma incercand sa gaseasca o bicicleta. Motivu pentru care probabil romanu era de cacat e ca pesemne ca era scris - si suna - la modu' asta: un tata si un fiu alearga prin Roma dupa o bicicleta. Ce face de Sica cinematografic as all fuck este ca face din cautarea asta un puseu al disperarii in imagini. Motivu pentru care filmu'  asta e bun e pentru ca de Sica a luat un italian de pe strada din anu' 1948 si l-a pus sa alerge pe strada dupa bicicleta lui cu fi-su ca si cum e un italian in anu' 1948. Si l-a filmat tot filmu' cum incearca sa gaseasca cacatu' ala de bicicleta ca altfel n-are ce sa manance. Pesemne ca non-actoru din rolu principal stia cum e sa alergi dupa mancare pe strazi si norocu face ca de Sica stia cum sa filmeze italieni care alearga pe strada dupa mancare in anu 1948. Drept care alergatul devine subiectul in sine, alergatul in italia in 1948 mai precis. Si de Sica exceleaza in a-si transmite ideile despre alergatul asta prin metode pur estetice si pur cinematografice, ideile sunt in imagini, iar asta e cam tot timpu foarte bine cand e vorba de cinema.

Sunday, September 23, 2012

In padure cu caprioara

Azi am fumat in padure cu o caprioara. A fost majestic ca pula. Statea neperturbata si manca iarba langa un copac, si la un moment dat m-a observat. S-a uitat un pic la mine a soptit un "da-te-n mortii ma-tii" incet a dat un pic din cap si s-a dus sa manance iarba in alta parte.

Nu eram sigur daca situatia mea actuala va necesita sa ma apuc sa scriu pe blog intr-un efort de a-mi mentine   sanatatea psihica pe lina de plutire. Aparent se dovedeste a fi mai greu decat ma asteptam. Ca dovada, paragraful de mai sus. Ma gandeam ca poate o sa am niste colegi de camera, sau c-o sa am indeajuns incat sa nu trebuiasca sa ma apuc sa scriu pe blog. Iata, insa, viata uneori poate fi inselatoare. Unul din colegi e schizofrenic, iar celalalt imi pune sa ascult Taylor Swift. Daca as zice ca parca sunt la casa de nebuni mi-e frica ca as crea o imagine gresita, ca atunci cand zici casa de nebuni parca se creaza o conotatie umoristica, ca si cum ar fi umoristic si debandados la casa de nebuni, sau cel putin asa mi s-a parut mie intodeauna. Insa aici e nebunie neumoristica. E o nebunie trista. Din-aia care nu te face sa razi cand o vezi pe ecran in sala de cinema ca hahaha ce diferente culturale colorate si in ce lume diversa traim. E din-aia pe care o vezi pe ecran in sala de cinema si e facuta de un regizor trist d-ala care pare c-a ginit tragedia vietii dupa ce si-a dat seama pe interior ca de fapt e un pedofil si societatea n-o sa-l accepte, si-o ia pe tragedie si-o zguduie cu handheldu prin decoruri vignettizate si albastre. Cam prin prisma asta se vedea discutia de pe la 2 noaptea cu colegu' de 20 de ani destul de alcoolizat care tot simtea nevoia sa-si marturiseasca "guilty pleasure-urile" intr-un ton foarte efeminat si dandu-si ochii peste cap. Lucrurile au inceput sa se inregistreze ca sunand vag dubios cand a marturisit ca lui ii place sa se pedepseasca uitandu-se la Glee. Si ca nu suporta da' se supune la acest chin si se uita. A continuat zicand ca lui de fapt ii place sincer Britney Spears. Nu intr-un mod "ironic", aparent, asa cum se place, aparent, Britney Spears. Cand vrei sa fii ironic. Deci lui chiar ii place. Si a povestit ca a primit odata de mult un cadou "ironic" de la sora lui mai mica care i-a dat nu stiu ce cacat de album al lu Britney Spears. Si zicea ca da' de fapt lui ii placea. Ok. Lucrurile au inceput sa se incacateasca masiv cand a inceput sa insiste ca trebuie sa ascult Taylor Swift ca n-are cum sa nu-mi placa. A inceput sa le dea pe toate afara. A inceput sa curga din el toata victima culturii retarde americana care e, dar e ok pentru ca i se pare ca e curva culturii americane intr-un mod "ironic". A continuat zicandu-mi ca ii place si Justin Bieber si ca de fapt are niste melodii ok si nu stiu ce. De-asta zic. Lucrurile au devenit la un moment dat foarte dark. Pentru ca sa-mi bag pula-n ea de viata daca am cea mai vaga idee ce mortii mei sa vorbesc cu unu care-mi zice ca de fapt Justin Bieber are niste melodii ok si ca unele melodii ale lu' Britney Spears de fapt il gadila la coarda sentimentoasa. Cultural difference from here to eternity lua-i-as cultural differences-u'-n pula. Mai dadea si ochii peste cap.

D-aia zic, ca stiam c-o sa fie ori una, ori alta, ori o sa am niste colegi de camera ori o sa scriu pe blog. Ca odata ce trenu' asta pleaca din gara, chu chu fucking chu nu se mai opreste nicaieri. E trenu' cu toleranta cu diversitate culturala a.k.a. asta nu-si niste retardati de o atrocitate monumentala ci de pe alta lume - lumea cu retarzi, pesemne. Ei bine, trenu' asta pleaca si se duce-n morti. S-a cam terminat. Odata ce-mi permit sa incep sa ma uit la oamenii astia cu ochii nu plini de toleranta divers culturata, cred ca se duce pe pula toata smecheria. Da' nu prea pare sa am de ales. Lu' baiatu' asta ii place Britney Spears, Justin Bieber, Taylor Swift si 4 Months 3 Weeks and 2 Days. Mi-a zis el mie ca cat de mult i-a placut lui filmu' asta. Asa mult i-a placut incat ia curs de film de Romanian New Wave. Caca-m-as in ochii lui si-n 432. Da-i-as foc la casa lui de american prost. S-o fut pe ma-sa aia din Tennessee care stie ea care e "meal plan"-u' lui d-aici de la facultate ca el nu stie detalii d-astea despre viata lui.

Are 20 de ani. E cu un an mai mic ca mine. Dar iata, viata nu i-a permis sa bea alcool pana la aceasta varsta inaintata si pesemne ca in loc sa-si inece nefericirile in sticla de vodka si le-a inecat in tzatza lu' ma-sa. Sugea asa la tzatza lu' ma-sa. Eu asa cred. E cu un an mai mic ca mine si cu doua vieti mai prost. Asta e pericolul, ca atunci cand incep sa ma las sa evaluez retardarea oamenilor astora din jurul meu la niste cote realistice, am senzatia ca incep sa ii iau la bataie. Adica am senzatia ca trebuie sa ma temperez ca sa nu apara la stiri o data, la un moment dat, romanian student goes on a killing spree after fed up with young man who loved 4 Months 3 Weeks and 2 Days. Acum ca am scris asta, tocmai m-am plasat pe lista FBI. D-aia am si dat-o asa, mai umoristic, spre final. Deci da. Daca s-a terminat treaba cu toleranta culturala si toate cele pesemne ca va trebui sa scriu aici pe blog intr-un efort de a nu-mi lua la bataie colocatarii. Ca asta pesemne ca e cam cel mai prost lucru pe care ai putea sa-l faci, sa-ti iei la bataie colegu' de camera. Care doarme deasupra ta. Deasupra, pentru ca avem paturi suprapuse. Daca-l bati pe colegu' de camera care doarme in patu' suprapus cred ca se cheama ca esti la puscarie. Si cineva o sa fie futut in cur. Deci ca sa evitam toate lucrurile astea o sa scriu pe blog. Parca am chef sa fac alt post acum, pentru o separare mai exacta a lucrurilor.

Wednesday, August 8, 2012

white trash-o-rama, now in triple vision

Intamplarea face ca in ultimul timp am vazut trei filme care se preocupa toate in egala masura serios cu cum se fut white trashii din america. De fapt nu cum se fut neaparat ci cam care-s consecintele cand se tot fut white trashii. White trashii din america, ca sa fim specifici, dar cumva am senzatia ca termenu de white trash e destul de localizat geo-politic cat sa se inteleaga ca e vorba despre americani prosti. Cu suflete bune, nu zice nimeni altceva. Da' prosti ca pula.

Asadar:

The Truth

Into the Abyss - al lu Herzog, 2011. Herzog de la Bad Lieutenant incoace pare c-a intrat intr-o vrie producatoare de film. Snorting coke with Nicholas Cage can maybe do that to you. Desi ma indoiesc ca Herzog se baga la coxxx, e mai degraba genu' care-si mananca pantofu' pentru c-a pierdut un pariu cu Errol Morris. Inca nu sunt sigur daca cele doua lucruri sunt compatibile.

In fine, filmul asta e despre cum Herzog se duce in inima problemei in America, undeva adanc in Texas, unde oamenii-i marturisesc cu nonsalanta ca raspuns la intrebarile in egala masura nonsalante ale lui Herzog ca ei nu stiu sa citeasca. Herzog fiind Herzog cam mananca chestia asta pe paine. Filmu' zice ca e o investigatie a "why people - and the state - kill". Si cel putin incepe asa, pentru ca daca e o caracteristica predominanta in vria producatoare de film a lu' Herzog din ultimii ani e ca he's exploring shit. Asa cum zicea cand facea Encounters at the End of the World in 2007, cand niste unii i-au zis "Ba Herzog, ia un cacalau de bani si du-te in Antarctica" si el a zis "Ok, da' stiti, eu nu fac filme cu pinguini" si ei pesemne ca au zis lasa asa da-i ca merge. Ce vreau sa zic e ca Herzog pare sa fie intr-o zona in care e foarte predispus sa vada unde-l duce materialul pe care-l gaseste la fata locului decat sa vina cu un plan preconceput. Cand s-a dus in Antarctica zicea ca habar n-are ce voia sa faca, stia doar ca el nu face filme cu pinguini, si-a iesit un film destul de... Destul de Encounters at the End of the World. Cam asa si in cazu' cu texanii, si, ce-i drept, poti sa zici ca investigheaza de ce oamenii omoara si de ce statul omoara. Adica intrebarea ar putea sa fie asta, in ceea ce priveste filmu' lu Herzog, doar ca partea foarte frumoasa la filmul asta e ca pare ca el chiar isi cauta raspunsul, nu e un film expozitional in care Herzog iti arata cat de vai mortii lor sunt astia in Conroe, Texas.

Si Herzog tot cauta si cauta si raspunsul vine la final si e un raspuns destul de zdrobitor prin virtutea fatalitatii lui. Filmu' pare sa-si mentina firul narativ de a determina ce i-a facut pe doi pusti din Conroe, Texas sa omoare 3 oameni doar pentru ca la un moment dat si-au dat seama ca ei ar vrea sa fure o masina. Si doar pentru ca voiau sa fure o masina, un cacat de masina, au intrat peste o femeie in casa, au omorat-o, si dupa aia au mai omorat alti doi oameni pentru ca n-aveau cum sa ajunga inapoi la casa femeii aleia dupa ce i-au aruncat cadavrul, fara o cheie de la o poarta, cheie pe care au luat-o de la doi alti pustani care se intorceau acasa. Deci intrebarea lu' Herzog, pe parcursul filmului, e ceva de genu' "Deci de ce i-ati omorat?" si raspunsul pe care Herzog il lasa usor sa supureze din tot filmul, dar pe care nu-l formuleaza niciodata in mod explicit, este pretty much ca l-am omorat pentru ca parintii mei s-au futut si m-au facut.

Ultimele 20-30 de minute ale filmului, dupa ce suntem destul de acomodati cu personajele pe care le intervieveaza Herzog, constau din meditatiile intervievatilor asupra viselor lor de a infiinta familii, de a creste copii, de a fi tati etc. Asta in conditiile in care jumatate din oamenii pe care-i intervieveaza sunt in puscarie si cealalta jumate a fost la puscarie. Dar indubitabil si invariabil scopul fiecaruia dintre indivizii astia in viata e sa faca copii. Unu din cei doi indivizi care au comis alea trei crime de mai sus, in ciuda faptului ca e in puscarie pana in 2046, s-a casatorit cu the white trash lawyer pe care o avea, care pizda marturiseste juisand "and I'm not the kind of girl to fall in love with an inmate" - unde intervine maestria lui Herzog care pur si simplu isi construieste filmu' din declaratii din-astea unde-si lasa intervievatii sa spuna numai prostii despre ei insisi nu cu scopul de a judeca, absolut deloc, ci cu scopul de a diagnostica. Si in ciuda faptului ca tipu' asta e in inchisoare pana in 2046, la momentu' in care Herzog o filma pe pizda-sa ea era deja well on her way to giving birth. Tipu' zice de asemenea ca el vrea 8 copiii. And then there you have it. Why do people kill and why does the state kill? Pentru ca oamenii din Conroe, Texas n-au absolut nimic altceva mai bun de facut decat sa se reproduca. Mai fut un pic, mai baga un an de inchisoare, mai ies, mai fut un pic, mai intra 20 de ani la inchisoare, vine si fi-su in inchisoare (tatal lu' baiatu' asta care vrea 8 copiii era intervievat tot in inchisoare), e ok, ne mutam cu toata familia la inchisoare.

Deci vizavi de why do people kill, why does the state kill? Raspunsul peste care a dat Herzog e destul de neconfortabil si anume ca omoara pentru ca se fut si pentru ca exista si pentru ca se reproduc si pentru ca vor continua sa se reproduca, din inchisoare, din afara inchisorii, de langa inchisoare, conteaza prea putin, ei zic ca vor 8 copiii din inchisoare in timp ce-si deplang copilaria lipsita de figuri paterne, toti fiind la inchisoare. Filmul se termina destul de perfect in cheia asta.


The Drama

Blue Valentine - Din 2010. Cu Ryan Gosling, pentru ca e in toate filmele care se fac acum (ceea ce nu e tocmai cel mai rau lucru din lume) si cu Michelle Williams. Descrierea asta a filmului, ca e unu care sare in diverse planuri temporale ale relatiei dintre oamenii astia doi il face sa para usor mai fantasmagoric decat e de fapt. De fapt, sunt doar doua planuri temporale pe care le tot intersecteaza destul de abil regizoru' si anume, bineinteles, inceputu' relatiei si sfarsitul ~9 ani mai tarziu.

Filmul e o mega-micro drama complet lipsita de orice soi de grandomanie filmiceasca pe care o refuza cu fiecare ocazie, inclusiv mascularea (cuvantul asta exista in conditiile in care eMasculare inseamna ce inseamna) lu' Ryan Gosling care refuza in repetate randuri sa dea dovada de orice ar insemna ferocitate white trash masculina. E, deci, o micro-drama care se intampla intre Michelle Williams, white trash extrordinaire si Ryan Gosling, mutator profesionist cu camion si fara liceu, white trash extrordinaire si el. Ce-i da totusi un ceva filmului astuia e ca isi ilustreaza micro-drama universala cu o detasare diagnosticanta in egala masura cu aia a lu' Herzog. E genul de detasare nu atat clinica si rece, cat genul de detasare cu care relatezi o poveste fundamental fatalista, in care sfarsitul va fi unul catastrofal si totusi pe cat de catastrofal pe atat de inevitabil in interiorul universului pe care-l habiteaza indivizii astia. Il vedem pe Ryan Gosling contempland alaturi de colegii lui mutatori de mobila daca exista totusi dragoste la prima vedere cum a vazut el in filme, ca el ar tinde sa creada ca da, pentru ca tocmai a vazut-o pe Michelle Williams. Convins, deci, de sansele ca asta sa fie dragoste d-aia pe bune, o tot urmareste pe fata asta pana cand reuseste s-o convinga de ceva. Drama e ca fata asta tocmai a fost impregnata cu japca de un alt white trash extrordinaire. Iar in momentul fatalist paroxistic al filmului Michelle Williams decide, pe masura ce i se anestesiaza pizda spre a avorta the tiny white trash that is to come, ca de fapt nu poate sa faca avort. Drept care Ryan Gosling, indragostit la prima vedere asa cum era, decide ca ok hai sa facem o familie impreuna cu copilu' lu' baiatu' asta altu' care a venit si m-a batut la depozit anyways ca nu-l mai bagai in seama. Deci mda.

La sfarsitul filmului se intoarce spre tema centrala a acestui post si anume copiii si in timp ce Michelle Williams urla la Ryan Gosling ca ea vrea sa divorteze el o intreaba "Do you really want Frankie (copilu') to grow up in a broken home?" Yup. Asadar alt punct de vedere in ceea ce priveste how to become fucked up white trash. Gaseste o pizda, indragosteste-te de ea, fa o familie cu ea si copilu' pe care-l are in ea venit cu japca de la alt white trash si vezi daca ce-ai invatat din filme sta in continuare in picioare si daca nu, atunci fii dezamagit si suparat.

Altminteri, filmul mult mai suportabil si urmaribil decat ar putea suna o micro-drama de genul asta, iar asta e in mare parte meritul regizorului care e foarte abil in a calcula exact gradul de acvarizare al mediului astuia pe care ni-l prezinta. Altfel spus, nu te pune sa empatizezi cu saracu' Ryan Gosling, devenit alcoolic si acum nu-l mai vrea pizda-sa, ci mai degraba iti arata prin paralelismul dintre inceputul relatiei lor si sfarsitul, fatalismul absolut al tuturor intamplarilor astora. Diversele referinte la filme si romantism din filme nu fac decat sa ranforseze imaginea asta pe care o lasa filmul a unei lumi populata de indivizi care habar nu au pe ce lume traiesc dar care au ca repere in viata exclusiv mizerii pizdistice hollywoodiene, pe care le inghit cu galetile, pentru ca, really, there's nothing else to hope for. Fatalist, nu?

The Horror


The Tall Man - The Tall Man e filmul nou al lui Pascal Laugier, tipu' care a facut Martyrs, the horror to see din chestiile care s-au facut in ultimii ani. Martyrs fiind atat de bun, orice s-ar fi intamplat eu eram destul de pregatit sa-i dau credit cacalau lu' Pascal Laugier, din simplul motiv ca nu cred c-ar fi putut nimeni sa faca un film ca Martyrs accidental. Adica, ceva ceva trebuia sa fie acolo. Iar ce era acolo se resimte intr-o masura destul de considerabila si aici. E acelasi gen de conducere narativa a filmului, aceeasi estetica, aceeasi inclinare spre un soi de body-horror foaaaarte interesant si eficient in acelasi timp.

N-as scrie mult mai mult despre filmul asta pentru ca orice detaliu as da ar fi destul de major spoiler, dar se petrece tot intr-un oras american izolat vai morti, populat tot exclusiv de white trashi. Iar Pascal Laugier are o solutie destul de inovativa pentru problema identificata in mod fatalist mai sus si de Herzog si de Blue Valentine. Partea amuzanta e ca din punctul asta de vedere ambele filme de mai sus i-ar da un soi de legitimitate solutii gasite de Pascal Laugier pentru intreruperea ciclului vicios si infinit al white trash-ilor. Sau daca nu-i dau legitimitate solutiei lui, atunci pur si simplu admit ca solutie nu exista, asa ca in conditiile in care solutie nu exista, si nu exista nimic de facut, atunci faptul ca Laugier a construit toata masinaria care opereaza in filmul lui face, deodata, ceva mai mult sens decat ar fi facut in mod normal.

Tuesday, February 23, 2010

Intermission

Ar trebui sa mai scriu ce-am facut in ultimele zile din berlin si sa pun si pozele care-au mai ramas pe blog. In schimb, eu ma uit la House. Iar in inutilitatea cacacioasa care a devenit serialul house, unul din episoade e cu Cuddy si viata lui Cuddy si problemele lui Cuddy. In ciuda faptului ca episodul este absolut vomitiv, 50 de minute doar cu Cuddy m-au ajutat sa-mi dau seama ca totusi ce suspectam eu de 6 sezoane incoace e adevarat. Cuddy e un travestit.



(trebuie sa te uiti mai mult de 5 secunde, dar daca te uiti atent devine destul de evident ca in poza aia sunt, de fapt, doi barbati)

Tuesday, February 16, 2010

Berlin £6+7 - Berlinale

Mai e doar o zi din biletu de 7 zile pe care l-am luat pentru Bahn-urile germane. Iar timpul se masoara cel mai bine in cat timp mai ai pana o sa-ti iei o amenda de 40 de euro. Pentru ca o sa-ti iei. Controlorii germani sunt antrenati in lupta de gherila. Nu sunt imbracati in cenusiu comunist, nu arata secatuiti de orice speranta de ceva mai bun in viata si nu pandesc oamenii ca hienele. In schimb, controlorii germani arata ca niste parkouristi. Intra in metrou, zic ceva in germana si-apoi in cadenta perfecta tot vagonul incepe sa se scotoceasca. In 30 de secunde s-au intalnit la mijloc, i-au verificat pe toti si-au plecat. Probabil sa faca parkour. 


Imi place Berlinul. Imi place Berlinul asa cum preferi o viata de camin linistit uneia de punkist nazist gegen die wand-ist. Pentru ca daca e sa vorbim pe bune, Londra e locul in care sa fii. Londra e idealul imposibil, acolo e centrul centrului, acolo chiar se intampla toate lucrurile si acolo chiar sunt toate lucrurile. Dar Londra nu se poate, pentru ca e Londra si pentru ca e habitata de englezi. Dar asta e. Pur si simplu asa stau lucrurile. Londra e sugrumata din toate directiile, e infecta, patratoasa si absolut deloc cooperanta, dar acolo se intampla THE shit. Berlinul, din cate am vazut eu in astea 7 zile si din cate mi se pare mie din experienta limitata avuta aici, e ca fratele mai mic, mai naiv, mai prostut, mai libertin, mai neingrijit, mai imatur, mai spatios, mai tolerant, mai ieftin, mai confortabil. Dar fucking London knows better. Fucking London knows better. Parca sunt nebun. 

Dupa ce am scris ultima chestie cu ignoratul Berlinalei am inceput sa simt din plin retardarea de care ziceam. Si chiar ma simteam prost si retardat prost ca chiar nu vad nici un film. Drept care ieri am zis sa mergem la un film. Pe drum am vazut niste poponari in U-Bahn. Niste poponari rusi, care aratau ca Stellan Skaarsgaard si ar fi putut sa lupte in oricare din razboaiele din cecenia daca nu aveau atata fond de ten pe fata. Erau imbracati in niste geci negre lucioase de pizda proasta bucuresteanca si ce-i drept aratau si se comportau la fel ca niste pizde proaste bucurestence. Cand metroul a ajuns la capat si toata lumea s-a dat jos, pareau sa fie la fel de pierdute ca pizdele proaste din bucuresti. Am ajuns in Alexanderplatz unde am intrebat cat costa biletul. Si costa vreo 8 euro si ceva. Dar cat ne-am sfatuit a trecut prin dreptul nostru cineva care avea un bilet in mana. A zis nu stiu ce si i l-a dat unuia dintre noi. Cred c-a zis freie sau ceva. Free. Era un bilet pentru filmul la care voiam sa intram. In dreapta un tip astepta sa ne hotaram daca luam alea doua bilete pe care le vindea el. Le-am luat. Casa de bilete Berlinale e inutila. Am intrat la film, un documentar despre tinerii tulburati din germania inrolati intr-un program numit Work & Box. Care Work & Box suna ca Fist & Fuck care era scris pe un fluturas cu barurile de homosexuali din Berlin. Work & Box si Fist & Fuck. Filmul a fost prost. La sfarsit a fost Q&A. In germana. Mi s-a parut de-a dreptul revoltator. Eram revoltat. In Romania pana si la cele mai nefrecventate festivaluri se traduce in engleza chiar daca nici macar nu e vreun strain in sala, iar Berlinalele pizdii, la varsta de 60 de ani, n-a invatat sa vorbeasca engleza. Toata chestia cu vorbitul strict in germana mi se pare una din marile probleme ale locului astuia. Cat de ingrozitor poate sa fie sa deschizi televizoru si sa vezi un sitcom cu negrii din suburbiile americane dublat in germana de niste blonzi. La Q&A dupa ce cineva a intrebat daca se poate si in engleza totusi, regizorul a zis sigur, a tradus ce tocmai a spus si dupa aia a continuat in germana. Regizorul ca regizorul, ca regizorii sunt retardati, iar asta arata ca un cowboy filozof, da' tipu de la Berlinale ar fi trebui sa inteleaga ca se cere engleza si sa traduca dracu'-n engleza. Ma rog. Dupa aia ne-am dus si-am baut bere sau ceva. Undeva in timpul zilei am incercat sa intram la erotik museum dar costa 10 euro si ca sa te lase sa intri pe gratis cu cardu de press trebuia sa "write to big boss". Deci ma cac in erotik museum. 

Azi am plecat spre oranienburg strasse unde unul dintre noi si-a uitat fularul. Nu si l-a gasit, dar pe parcursul cautarii si-a pierdut, in schimb, ochelarii. Ne-am intors si am gasit ochelarii. Apoi ne-am dus spre Friedrichstadt Palast, o cladire eminamente nazista, in care avea sa se proiecteze Exit Through the Gift Shop. Filmul cu Banksy. Prima oara cand am vazut ca Banksy a facut un film eram destul de neintersat pentru ca ce dracu sa caute Banksy sa faca un film. Dar nu e totusi un film pe care l-a facut Banksy, cat niste imagini filmate care s-au impiedicat si-au cazut in forma de film. Un film foarte, foarte, foarte bun. In orice caz, cand am ajuns la Friedrichstadt Palast era totul destul de sold out conform diversilor indivizi care se agitau prin jur la telefoane zicand ca e sold out. Dar in fata un englezoi vindea un bilet pe care daduse 8.50. I-am zis ca-i dam 5. A zis you drive a hard bargain, ne-a luat aia 5 si a intrat. Imediat dupa a aparut o asiatica care vindae doua bilete cu 9.50. I-am zis ca tocmai am dat 5 pe un bilet si ca-i dam 5. Nu sunt sigur exact ca a inteles, pentru ca dupa ce i-am luat biletele din mana si i-am dat 10 euro, avea o mutra de caprioara violata. Chiar arata foarte confuza si violata. Dar am intrat la film oricum. Sala de vreo 1000-1500 de oameni era, intr-adevar, plina. 

Apoi m-am plimbat pe la zoo garden unde e singurul magazin de dvd-uri decent pe care l-am gasit. 3 dvd-uri la 18 euro. Ceea ce nu e tocmai definitia lui decent in limba mea, dar e in limba berlineza. Dar m-am uitat la postere nu la dvd-uri si nu m-am hotarat pe nimic. De fapt, m-am plimbat vreo ora juma intr-o redundanta destul de pronuntata. Am ajuns sa caut calendare. Am ajuns, de fapt, sa ma uit la calendare cu pui de ursi polari. 

Dar in orice caz, Tiganas si Darth Vader

Sunday, February 14, 2010

Berlin £4+5

Ieri nu am scris, caci ieri este posibil sa ma fi imbatat, dar nu-mi amintesc exact, ceea ce este propriu unei imbatari. Raman, deci, incerte motivele pentru care n-am scris aseara.  


Deci ieri. Berlin £4. Ne-am trezit si ne-am dus spre Potsdamer Platz. Un Platz in care n-am mai fost pana acum. Cel mai mare Platz de pana acum. Un Platz adevarat. In Potsdamer Platz este mamutul Sony Center care este un soi de HQ pentru Berlinale din cate mi s-a parut mie. Dar noi ne-am dus acolo pentru muzeul filmului german. Si aflandu-ma in centrul Berlinalei mi-am dat seama magnitudinea la care nu inteleg nimic din festivalul asta. Adica 8,9. Sunt in Berlin de 5 zile si m-a durut fix in pula de Berlinala. E ca si cum ai fi in Paris si nu ti-ai ridica niciodata privirea ca sa te uiti la turnu Eiffel. Poate parea destul de cool pentru unii, smechereste asa, je m'en fiche. Dar la scurt timp iti dai seama cat de retardata e chestia asta de fapt. Adica foarte retardata. Exersandu-ne ignorarea proactiva a Berlinalei, ne-am plimbat prin HQ cautand muzeul filmului pe care l-am si gasit, am si intrat, l-am si vizitat. E un muzeu simpatic si bifabil, minus altarul Marlene Dietrich care este vomitiv, privind partea pseudoluminoasa a lucrurilor, am vazut cum arata un oscar. Si de fapt era un prim oscar, un oscar de la prima editie din 1929. Arata prafuit. Apoi pentru ca unii dintre noi s-au dus la opera la Wagner iar altii dintre noi nu, cei care nu s-au dus s-au suit in metrou in directia magazin de dvd-uri. Am ajuns la magazin de dvd-uri alt emporiu al inchirerilor cu un sertaras mic cu dvd-uri foarte scumpe de vanzare. Moment in care am clasificat problema dvd-urilor Berlinale ca fiind de-a dreptul spectaculos de muista. Si adevarul e ca pur si simplu dvd-urile in orasul asta nu sunt de cumparat. Poate pentru ca baga in pret dublajul retardat si redundant in germana, poate pentru ca sunt pur si simplu bulangi. Dar cumva intre 12 si 25 de euro nu e nici un loc de nici o manevra. Duse sunt zilele in care ma perindam prin Fopp-ul londonez si-mi luam 8 dvd-uri cu 20 de lire ca un smecher. Cu o suparare considerabila, m-am indreptat spre casa iar pe drum in metrou am intalnit un pseudojaponez (recte, tata japonez a futut mama germanca ori invers) care canta cacator de bine. Nu stiu pe ce melodie m-am oprit acolo in metrou, da' m-am asezat confortabil si am stat vreo 30 de minute in care a facut un cover absolut excelent la Karma Police si unul la fel de bun la I Will Survive oricat de cacat ar suna asta. Vocea tipului era asa o combinatie ciudata de Antony de la Antony and the Johnsons si Thom Yorke, in ecou metroului Berlinez. A fost o auditie foarte fascinata de eterul din care aparea vocea individului, drept care am si depus o donatie considerabila in cutiuta dansului. Iar el mi-a dat o carte postala pe care era lipita adresa lui de myspace pe care sunt niste mizerii techo-popo-caca japoneze care n-au nici o legatura cu nimic. De asemenea in plic, pe langa cartea postala se afla si un servetel despre care nu se stie nici pana in ziua de astazi la ce ar fi trebuit sa serveasca. Speculatiile mele variaza de la faptul ca trebuia sa ne dea un autograf pe servetel la faptul ca trebuia sa ne stergem mucii lacrimosi cu servetulul ala. In orice caz, dupa esecul de a gasi dvd-uri decente, muzica tipului a venit foarte foarte bine. Am plecat cand frigul imi intrase bine bine in oase si nu-mi mai simteam capul. Apoi am ajuns acasa si am deschis televizorul si am adormit pe Nicholas Cage dublat in germana. Fucked up shit. 

Berlin £5 

Azi m-am trezit la 12. Si am plecat spre muzeul erotismului, unde nu prea am ajuns, decat putin , pentru ca am dat peste biserica lui Wilhelm I care a fost bombardata in timpul razboiului si partial reconstruita si integrata berlinesc foarte bine in niste alte cladiri construite pe-acolo ca sa serveasca bisericii. Locul arata asa



Epic. Dupa ce am terminat de vizitat pe-acolo si dupa ce unul dintre noi a furat o lumanare menita sa fie aprinsa in memoria lui Wilhelm I, am plecat sa mancam. Intamplarea face ca am ajuns sa mancam intr-un restaurant jamaican in prea respectabilul cartier Charlottensburg (sau scris ceva de genul asta). Ei bine, fara alte giumbuslucuri culinare de data asta, am comandat pui jamaican. Si am asteptat sa vina din jamaica. Vreo 40 de minute asa. A venit si nu parea sa fie cu nimic mai smecher decat puiul de rand. Ca o forma de disrespect nici macar nu l-am mancat pe tot. Ba chiar am baut si o bere germana. Zilele in care beam Dju Dju beer au trecut de mult. Am crescut cu totii. 

Apoi ne-am dus sa cautam mama librariilor, care se afla sub un pod. Am gasit mama librariilor si desi avea niste carti relativ interesante despre filme, n-am gasit nimic care sa ma faca sa incep sa scuip bani pe angajatii librariei. Apoi m-am intors pentru o pauza pana acasa. Apoi am plecat sa vedem de fapt care-i toata smecheria cu Kreuzberg asta, cartierul smecher al turcilor. Este, in primul rand, plin de Doner Kebap-uri. Toate par bune. Noi am intrat in cel mai scump dintre ele care era si un restaurant. Plin si cu oameni asteptand afara la coada. Cu ocazia asta m-am lamurit ca mancarea asta n-are ce sa caute, din punctul meu de vedere, intr-un loc cu 10euro kebabu' si 5 euro hummusu. Chiar nu. Apoi ne-am dus sa bem intr-un bar de pe-acolo din Kreuzberg. Asta am reusit. 

Pe drum, Tiganas in U-Bahn

 

Free Blog Counter