acum la cinema

Sherlock Holmes - Imi cam pare ca-ntr-un gang bang bine organizat Guy Ritchie si Robert Downey Jr. au inghitit galusca hollywoodiana in acelasi timp. Ceea ce poate fi scarbos. Un gang bang cu Guy Ritchie si Robert Downey Jr. Scarbos. Motiv pentru care depinde in ce cadru mental esti, filmul iti poate parea scarbos ori nu. Eu personal in momentul in care l-am vazut eram relativ indiferent vizavi de perspectiva unui gangbang cu Guy Ritchie si Robert Downey Jr. Poate motiv si pentru care, minus cateva glume (2-3) care chiar au fost foarte amuzante, m-a durut fix in pula de misterul magiei negre cu Mark Strong. Si de fapt nu cred ca avea neaparat legatura cu starea mea, cat cu scenariul care e facut de asa natura incat sa te doara-n pula de anume exact ce face Mark Strong acolo. Si in tot acest rastimp, Sherlock Holmes se agita cu acolitul lui homosexual incercand sa-i dea de cap magicianului iar eu priveam consternat intreaga poveste, absolut deloc interesat daca Mark Strong chiar stie sa faca magie sau daca a folosit oglinzi.


Case 39 - Din mai multe motive. In primul rand am vrut sa vad Agora de dimineata la Mall. Si asta se intampla luni, in prima zi in care a nins. Drept care a durat mai mult sau mai putin de o ora drumul pana la mall, asa ca pana am ajuns eu in Vitan, Agora era deja bine bine penetrata-n cur cu tot cu papirusurile ei alexandriene pe care voia sa le salveze de inamicii flamanzi de cultura. Asa ca am purces pe calea naturala a lucrurilor (asta este o gluma) si am fost la Case 39 (nu e nimic natural in a vedea un film cu Renee Zwelleger).

Am avut nenorocul de a ma uita la un trailer cu Case 39 inainte de a vedea filmu, iar in trailer ti se povestea tot filmul, de la inceput pana la sfarsit. Este genul de horror cu batai in usi si oameni care navalesc intempestiv pe ecran cat sa sari tu pe scaunul de alaturi. Asta amestecat cu Renee Zwelleger si mini-anticristi, face un foarte no-no horror, dar macar unul care se straduieste mai mult decat your average Joe the Plumber horror. In sensul in care oamenii care l-au scris chiar s-au chinuit sa lege niste chestii intre ele si niste idei despre frici si asa mai departe, idei care parca-s legate cu parul pubian al lui Renee Zwelleger. Probabil ca si scenariul a fost legat tot cu parul pubian al Reneei.

Capitalism: A Love Story - Pana acum Michael Moore a fost, in principiu, doar o buna sursa de amuzament. Nu un documentarist cat un individ care intre incercarile cu obstinatie de a intra in casa lui Charlton Heston si cititul Patriot Act-ului in fata congresului, nu facea decat sa bajbaie grosolan despre diverse teorii ale conspiratiei pe care le-a deslusit. Si facea asta intr-un mod amuzant, ceea ce nu cred ca e neaparat ce voia el, dar tot se aduna lumea sa-l impunga cu batu si sa zica "FA-MA SA RAD GRASULE". Cu Sicko a parut ca-si ia rolul de documentarist ceva mai in serios decat ala de circar si a iesit un film de duminica seara despre americanii care-si aleg degetele mai ieftine de reatasat si despre cum canadienii isi lasa usile deschise (ceea ce a rezultat in mai multe instante de Michael Moore in casele unor canadieni nebanuitori).

Capitalism e filmul lui matur, parca a trecut de varsta la care se-nvartea cu masina de inghetata in fata congresului incercand sa-i agate ca un pedofil corporal si a inceput sa ia un pic lucrurile in serios. Se poarta, cinematografic vorbind, ca un documentarist veritabil si-ti ilustreaza cea mai fatisa si nesimtita dintre conspiratiile descoperite de el: cum sistemul politic al democratiei s-a transformat incet dar sigur in sistemul politic al capitalismului. Iar daca vedeti filmul, intelegeti bine bine de ce asta e ceva foarte rau. De asemenea, in contextul politico-pulilitic actual-trecut romanesc, filmul asta il face, daca faci un pic comparatia, pe Geoana si Vantu si toti sa para niste bebelusi in marea pizda a capitalismului mondial.

The Imaginarium of Dr. Parnassus - A fost mai bun decat ma asteptam sa fie, dar eu ma asteptam sa fie destul de foarte prost. Terry Gilliam e de apreciat pentru ce are el in cap in aceeasi masura in cat ziceam si de Richard Kelly. Terry Gilliam este the serious man's Tim Burton. Daca Tim Burton e, cum zicea Kevin Smith despre el, numai despre "uuuuu Movie Magic uuuu", in fanteziile lui Terry Gilliam exista lucruri serioase, cum ar fi Tom Waits.

Filmul e un basm spus de un om indeajuns de abil incat sa-i iei movie magic-ul lui in serios si sa fii veritabil interesat de povestea lui. Cat despre elefantul alb, mare si mort din camera, respectiv Heath Ledger, lucrurile stau ceva mai complicat. In primul rand primul cadru in care-l vezi pe individ e spanzurat-mort de un pod londonez si e salvat de caravana doctorului Parnassus, dar n-are cum sa nu te loveasca un pic fucked-up-ness-ul situatiei atunci cand astia incearca sa-l resusciteze pe Ledger. Nu sa te loveasca intr-un mod poetico-pizdilitic si sa incepi sa plangi intelegand metafora cosmica, ci intr-un mod usor "fucked up shit"-ish. Si mai e un moment care e mult mai fucked up, dincolo de natura emonauta a celui de mai sus, si anume momentul in care Ledger il prezinta pe Dr. Parnassus si cand scuipa numele "Parnassus" pentru o fractiune de secunda se aude acelasi hasait reptilian propriu Jokerului din Dark Knight, moment in care mi-a inghetat un pic sangele-n vine. Da' un pic.

Altfel, ingeniozitate scenaristica pana la dumnezeu ori nu, filmul sufera destul de tare de pe urma mortii protagonistului si mai ales de pe urma notorietatii respectivei morti. Pentru ca filmul nu e deloc rotund si inchegat pana la urma fara sa reapara Ledger macar la sfarsit si in ciuda nascocirii abile a sistemului astuia cu patru actori intr-un singur rol, filmul n-a fost facut pentru asa ceva. Nu e Palindromes al lui Solondz. Giumbuslucul functioneaza in sine, de unul singur, dar in interiorul filmului se simte ca e ceva destul de in neregula. Toate ca toate, mi se pare ca Dr. Parnassus ramane si o sa ramana la titulatura exclusiva de "ultimul film al lui Heath Ledger" si, destul de ironic, se transforma fix in imortalizarea pe pelicula a mortii individulul. Pluteste un foarte pregnant sentiment de "uite asa era cu Heath Ledger" si uite asa e fara.